A treia parte a articolului Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul, semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS, este mai jos reprodus:
"Nimeni nu stie cum era Aurora la 19 ani, la Milano, in vremurile grele. La un moment dat ea a dat un interviu unei mari reviste braziliene, in 1924, in care rezuma perioada ei italiana in cateva cuvinte. Stim ca ziua lua lectii de balet clasic si de actorie, pe care si le platea cu banii pe care-i castiga noaptea, dansand cine stie pe unde, poate prin teatre de mana a doua, poate prin restaurante. Si mai stim ca flacara din ea atragea barbatii ca fluturii la lampa, ca a trebuit uneori sa faca compromisuri ca sa supravietuiasca, numai ca asta nici nu mai conteaza acum, si n-a contat poate niciodata. Conteaza numai fantastica ei convingere ca intr-o buna zi va izbandi, ca intr-o buna zi va trai marea glorie si marea iubire, conteaza doar nebunia ei de a crede ca nimic nu poate sta in calea destinului. Si asa a fost."
Medvedov cade o clipa pe ganduri, ca si cum pragul din viata Aurorei, de acum zeci de ani, s-ar fi transformat, brusc, intr-un prag al povestii. Inteleg, dintr-o data, ca el cauta mereu dincolo de istoria in sine, ca partea simtita a Aurorei este mai mare decat cea cunoscuta, si as putea sa cred, dupa felul in care imi spune toate acestea, ca e indragostit de Aurora aceea a anilor 1900, cand flacara din ea prindea puteri. Intr-o buna zi, un impresar din Milano o vede dansand pe romanca necunoscuta si percepe arderea aceea interioara. Asa ajunge intr-o trupa de teatru adevarata, sa joace pe scene din intreaga Europa si, in cele din urma, sa traverseze Oceanul, pana la Buenos Aires, in Argentina, pe continentul care avea sa-i devina casa. De la Buenos Aires pana la Rio de Janeiro, in Brazilia, nu mai era decat un pas. Era suficient ca oamenii s-o vada, pentru ca salile de spectacol sa se cutremure, iar flacara crestea.
Intr-o buna zi, la usa cabinei sale dintr-un teatru din Rio, bate un barbat de vreo 40 de ani, cu o figura aspra, care-i spune doar atat: "Esti singura care poate juca in filmul meu". Poate ca ea a simtit rasuflarea destinului. Omul era Antonio Leal, un portughez, fotograf, cineast si regizor al unora dintre primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. "Aurora Fulgida se nascuse", zice Medvedov cu un zambet misterios, "stii ce inseamna Fulgida? Vine de la verbul fulgir, adica a fulgera, a sclipi. Inseamna a sclipi precum fulgerul. Acesta este numele pe care i l-a dat publicul brazilian, un public ce a iubit-o din prima clipa, de la primul sau film. Era in 1916, si filmul se numea "Luciola", facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, Alencar. Antonio Leal, omul care a descoperit-o, era un urias, facuse primul documentar brazilian, era un fel de geniu care facea totul singur, scria scenarii, filma, monta, developa, era un tip cu un instinct formidabil si care a simtit din prima clipa flacara launtrica a Aurorei, demonul acela care o facea sa danseze si sa se miste ca si cum ar fi fost din alta lume. Era timpul filmului mut, in care miscarea era totul, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj corporal, iar ea era chiar esenta tuturor acestora. Avea privirea aceea absenta, de pantera adormita, dar care atunci cand se trezea era ca o flama. Primul ei film a fost un succes urias, au vazut-o milioane de oameni, nu numai din Brazilia, ci din toata America latina. Antonio Leal a dat lovitura cu tanara romanca, frumusetea ei rapitoare zdrobea inimile, barbatii erau innebuniti, femeile din inalta societate braziliana erau indignate, pentru ca Aurora avea o senzualitate fosforescenta si salbatica, ce exploda intr-un fel nemaivazut pana atunci. Rio de Janeiro, Brazilia, lumea, erau la picioarele ei. Jucase pe-o carte si castigase." (Va continua.)
"Nimeni nu stie cum era Aurora la 19 ani, la Milano, in vremurile grele. La un moment dat ea a dat un interviu unei mari reviste braziliene, in 1924, in care rezuma perioada ei italiana in cateva cuvinte. Stim ca ziua lua lectii de balet clasic si de actorie, pe care si le platea cu banii pe care-i castiga noaptea, dansand cine stie pe unde, poate prin teatre de mana a doua, poate prin restaurante. Si mai stim ca flacara din ea atragea barbatii ca fluturii la lampa, ca a trebuit uneori sa faca compromisuri ca sa supravietuiasca, numai ca asta nici nu mai conteaza acum, si n-a contat poate niciodata. Conteaza numai fantastica ei convingere ca intr-o buna zi va izbandi, ca intr-o buna zi va trai marea glorie si marea iubire, conteaza doar nebunia ei de a crede ca nimic nu poate sta in calea destinului. Si asa a fost."
Medvedov cade o clipa pe ganduri, ca si cum pragul din viata Aurorei, de acum zeci de ani, s-ar fi transformat, brusc, intr-un prag al povestii. Inteleg, dintr-o data, ca el cauta mereu dincolo de istoria in sine, ca partea simtita a Aurorei este mai mare decat cea cunoscuta, si as putea sa cred, dupa felul in care imi spune toate acestea, ca e indragostit de Aurora aceea a anilor 1900, cand flacara din ea prindea puteri. Intr-o buna zi, un impresar din Milano o vede dansand pe romanca necunoscuta si percepe arderea aceea interioara. Asa ajunge intr-o trupa de teatru adevarata, sa joace pe scene din intreaga Europa si, in cele din urma, sa traverseze Oceanul, pana la Buenos Aires, in Argentina, pe continentul care avea sa-i devina casa. De la Buenos Aires pana la Rio de Janeiro, in Brazilia, nu mai era decat un pas. Era suficient ca oamenii s-o vada, pentru ca salile de spectacol sa se cutremure, iar flacara crestea.
Intr-o buna zi, la usa cabinei sale dintr-un teatru din Rio, bate un barbat de vreo 40 de ani, cu o figura aspra, care-i spune doar atat: "Esti singura care poate juca in filmul meu". Poate ca ea a simtit rasuflarea destinului. Omul era Antonio Leal, un portughez, fotograf, cineast si regizor al unora dintre primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. "Aurora Fulgida se nascuse", zice Medvedov cu un zambet misterios, "stii ce inseamna Fulgida? Vine de la verbul fulgir, adica a fulgera, a sclipi. Inseamna a sclipi precum fulgerul. Acesta este numele pe care i l-a dat publicul brazilian, un public ce a iubit-o din prima clipa, de la primul sau film. Era in 1916, si filmul se numea "Luciola", facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, Alencar. Antonio Leal, omul care a descoperit-o, era un urias, facuse primul documentar brazilian, era un fel de geniu care facea totul singur, scria scenarii, filma, monta, developa, era un tip cu un instinct formidabil si care a simtit din prima clipa flacara launtrica a Aurorei, demonul acela care o facea sa danseze si sa se miste ca si cum ar fi fost din alta lume. Era timpul filmului mut, in care miscarea era totul, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj corporal, iar ea era chiar esenta tuturor acestora. Avea privirea aceea absenta, de pantera adormita, dar care atunci cand se trezea era ca o flama. Primul ei film a fost un succes urias, au vazut-o milioane de oameni, nu numai din Brazilia, ci din toata America latina. Antonio Leal a dat lovitura cu tanara romanca, frumusetea ei rapitoare zdrobea inimile, barbatii erau innebuniti, femeile din inalta societate braziliana erau indignate, pentru ca Aurora avea o senzualitate fosforescenta si salbatica, ce exploda intr-un fel nemaivazut pana atunci. Rio de Janeiro, Brazilia, lumea, erau la picioarele ei. Jucase pe-o carte si castigase." (Va continua.)
Sursa: Formula AS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu