22.12.07

1989: Revolução romena vista do Brasil

Eis o artigo publicado no sábado, 23 de dezembro de 1989, pelo jornal Folha de S.Paulo:
Uma rebelião popular depôs ontem o ditador romeno Nicolau Ceausescu. Milhares de pessoas invadiram o palácio presidencial em Bucareste (capital). O ex-chanceler Corneliu Manescu anunciou às 12h40 que um Comitê da Democracia Nacional tomou o poder. Ceausescu deixou o palácio de helicóptero. O Exército aderiu à revolta. Forças leais ao ditador reagiram. A polícia política atirou em manifestantes na praça da República, coração da capital. Tropas rebeldes dominaram a praça após duas horas de luta. Havia centenas de corpos nas ruas. Ocorreram combates em todo o país. Até a noite o paradeiro de Ceausescu era ignorado. A TV estatal diz que ele deixou o país. O novo governo prevê eleições em abril. Ceausescu, 71, foi eleito chefe do Partido Comunista em 65. Impôs um regime despótico. Corneliu Manescu, 73, o líder rebelde, foi ministro do Exterior de 61 a 72. Cumpria prisão domiciliar há 9 meses por se opor ao ditador. A Romênia é o último país do Pacto de Varsóvia a sofrer reformas.


Multidão
invade o Palácio e derruba Ceausescu


Uma
multidão, estimada em milhares de civis, invadiu ontem o Palácio Presidencial de Bucareste (capital da Romênia) e derrubou o dirigente Nicolau Ceausescu, 71, no poder há 24 anos. Era o último dirigente antiperestroika do Pacto de Varsóvia.

Um helicóptero partiu às 13h45 locais (9h45 de Brasília) do alto do palácio com Ceausescu e sua mulher, Elena, que era vice-primeira-ministra.

Às 12h40, o ex-chanceler Corneliu Manescu anunciou pela rádio e TV que o Comitê da Democracia Nacional, encabeçado por ele, havia derrubado Ceausescu e tomado o poder. Segundo a agência oficial romena Agepress, o comitê é formado por "comandantes militares independentes, estudantes que lideraram a luta para a derrubada do antigo regime e intelectuais". Milhares de pessoas saíram às ruas para comemorar.

Um funcionário do governo polonês disse à agência de notícias "Reuters" que Ceausescu tentou falar aos manifestantes de um terraço do palácio, pouco antes de fugir. As vaias o impediram. Sob os gritos de "assassino", Ceausescu saiu do terraço.

Os protestos contra o dirigente foram retomados ontem às 6h. Os manifestantes - cerca de um milhão, segundo a agência de notícias "France Presse" - levavam velas na mão e gritavam "o Exército nos apóia". Às 9h50, decretou-se estado de emergência.

A multidão não se dispersou. Retratos de Ceausescu foram queimados. Os manifestantes subiam nos tanques e abraçavam os soldados. Às 12h20, tanques e soldados voltaram aos quartéis.

Os civis invadiram o Palácio Presidencial, a sede do Conselho de Estado e a do Comitê Central (direção do PC romeno). Um grupo alcançou o balcão de onde Ceausescu costumava discursar.

Os rebeldes tomaram as cidades de Timisoara e Sibiu. Segundo a TV romena, a água dessas cidades foi envenenada.

Após a fuga, o helicóptero de Ceausescu desceu perto de Tirgoviste. O ex-dirigente e Elena tomaram um carro, trocaram-no na cidade, mas foram detidos em Tirgoviste.

Às 22h, a TV romena informou que Ceausescu conseguiu escapar e sair do país. No começo da tarde, circularam rumores de que ele tinha fugido para a China. A TV húngara informou de madrugada que Ceausescu havia sido capturado pelo Exército e era levado para Bucareste.

1991: teatrul românesc la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvão, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : "La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă." Şi nu e vorba numai de fier...

Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri, din multiple cauze, sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură.

După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii, care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise. Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracanã, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că "presa" orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre "publicuri", ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar "călduţe") nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandra cu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, durând cam patru ore, fără traducere la cască.

Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic... Totul e relativ... Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-Călineşti, Ioan Aurel Mureşan, Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale "mineriadei" aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine... Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi , în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Dan Predescu, articol publicat in Adevarul, 16 octombrie 1991
Sursa: www.ciocu-mic.ro

18.12.07

Brancusi no Rio


Na coleção do Museu de Arte Moderna do Rio de Janeiro destaca-se uma escultura do romeno Constantin Brancusi, uma das poucas obras que sobreviveram ao incêndio que destruiu aquela instituição em 1978. Trata-se de Mademoiselle Pogany II (foto), de 1920, feita em bronze e medindo 43,4 x 19 x 26,5 cm.

De la trestia de zahar la etanol

Brazilia a fost prima din lume in folosirea etanolului drept combustibil pentru automobile si a ramas prima in ceea ce priveste amploarea acestei utilizari a etanolului. In prezent, benzina care se vinde la pompe in Brazilia contine 25% etanol extras din trestia de zahar in timp ce in Europa - si in Romania - proportia de "biofuel" in benzina e programata sa atinga 10-15% in urmatorii zece ani.

Totodata, doua treimi din automobilele fabricate in Brazilia sunt capabile sa mearga cu orice combustibil, de la gaz lichefiat la etanol, fiind astfel cele mai putin poluante din lume. La baza acestei revolutii sta un articol publicat in revista "Science" in 1978. Unul dintre cei doi autori era José Goldemberg, fizician nuclear din São Paulo. In articol se demonstra posibilitatea motorizarii Braziliei pe baza etanolului produs din sfecla de zahar.

José Goldemberg are acum 79 de ani si este ales in conducerea Institutului pentru Energii Sustenabile din Washington. In 1992, era ministrul Mediului din Brazilia si a prezidat Earth Summit-ul ce a avut loc la Rio de Janeiro.

Recent revista americana "Time" l-a ales printre cei mai influenti ecologisti din lume.

Sursa: Realitatea Evreiasca nr. 286/2007.

8.12.07

Pictorul braziliano-clujean Emeric Marcier

Emeric Marcier (Imre Racz) nasceu em Cluj, na Romênia, em 1916, falecendo em Paris, no ano de 1990. Embora fazendo freqüentes viagens à Europa, passou a maior parte de sua vida na cidade do Rio de Janeiro e em Barbacena, Estado de Minas Gerais.

Marcier faz parte daquela leva de pintores, escultores, escritores e cientistas que aportaram ao Rio de Janeiro, a partir de 1940, em conseqüência da 2ª Guerra Mundial, iniciada um ano antes.

Por algum tempo, viveu na Pensão Mauá, no morro de Santa Teresa, sendo pensionista da pintora Djanira, que lhe dava comida e acomodações em troca de aulas de pintura.

Em 1947, quando outros refugiados, como Arpad Szenes e Maria Helena Vieira da Silva, voltavam à Europa, Marcier preferiu ficar no Brasil, tornando firme essa decisão ao conhecer a cidade de Barbacena, no sul de Minas Gerais, que se tornou modelo para suas paisagens. Artista bem solicitado, manteve residência em Barbacena e Rio de Janeiro, com algumas escapadas a Paris.

Emeric Marcier não era abertamente um modernista, sofrendo por toda vida a influência dos primeiros mestres em Milão, quando, aos 19 anos, tomou contato com a pintura italiana do pré-renascentismo.

Assim, sua arte estava muito presa à pintura religiosa e muitos de seus trabalhos, em murais, eram realizados ainda com a técnica do afresco. Não eram porém uma cópia da obra dos antigos mestres, muito pelo contrário, sua pintura tinha um toque especial, pessoal, nada acadêmico, revelando aproximação do modernismo e plena assimilação da pintura do século XX.

Em sua carreira, não se fixou particularmente em nenhum gênero: apreciava a pintura religiosa, não menos que a paisagem; pintava naturezas mortas, mas fazia também retratos, que chamava de «paisagens de gente»; ousava experimentar, sem entretanto abandonar por completo a experiência anterior sedimentada. Em resumo, era um renovador mas não um iconoclasta; o novo não representava, para ele, a destruição do velho.

Entre todos os refugiados de guerra que passaram pelo Brasil, Marcier teve características pessoais que o diferenciaram: judeu por nascimento, converteu-se ao catolicismo, fazendo da pintura religiosa uma vertente importante de sua obra; romeno por nacionalidade, naturalizou-se brasileiro, abraçando por completo a nova cidadania; dependente da Europa para manter-se como um pintor internacional, nem por isso deixou o Brasil, que considerava sua residência permanente. se casou, nasceram seus filhos e um deles, Jorge Tobias Marcier (1948-1982) tornou-se pintor, como o pai.

Texto de Paulo Victorino. Fonte: A Arte dos Grandes Mestres