29.2.08

Un brasovean, cetatean de onoare al orasului Rio de Janeiro

Ştefan Baciu (n. 1918, Brasov - d. 6/7 ianuarie 1993, Honolulu) a fost un poet român din diasporă, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat şi profesor universitar. A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor şi al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Sulutiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în Bucureşti, ataşat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu. În anul 1949 pleacă în Brazilia, la Rio de Janeiro, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna da Imprensa. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.

Sursa: Wikipedia
Vizitati Casa Memoriala Stefan Baciu de la Brasov

28.2.08

O stea româneasca in cinema brazilian (8)

A cincea si ultima parte a articolului Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul, semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS, este mai jos reprodus:

1946, dupa razboi. Suntem pe Bulevardul Santo Amaro din Rio. Resedinta Aurorei Fulgida e luminata ca ziua, iar in interior, in marele salon de primire, printre coloanele din marmura albastra de Bahia, printre oglinzile venetiene, sub lumina candelabrelor, se afla o adunare numeroasa, eleganta, stralucitoare. Sunt acolo oameni din lumea spectacolului, actori de la Teatro Municipal din Rio si de la Templo Colon din Buenos Aires, politicieni si magnati, scriitori, artisti si diplomati. Nimeni nu rateaza o petrecere la Aurora Fulgida. Se vorbesc portugheza, spaniola, engleza, dar si romana, pentru ca resedinta Aurorei Fulgida este locul de intalnire al tuturor romanilor aflati in exil sau in trecere. Francisco Serrador este acolo, mai tacut, mai albit, dar acolo. Intreaga adunare bea sampanie din pahare de cristal. Dintr-o data, orchestra se opreste, luminile se sting, ramane luminata numai marea scara de marmura din mijlocul salii. Din spatele coloanelor izbucneste o muzica populara romaneasca, spre surpriza celor prezenti, o muzica iute si focoasa, care smulge ropote de aplauze. Si atunci, pe scara apare ea, Aurora Fulgida, care poate ca are vreo 50 de ani, stralucitoare, superba inca, imbracata intr-o straveche ie romaneasca, cu esarfa de borangic alb pe cap, cantand un cantec popular romanesc. Din nou, ropote de aplauze. Dar aplauzele se opresc, luminile se aprind, si ea, cu un gest larg, spune asistentei: "Permiteti-mi sa dedic aceasta seara romaneasca ex-regelui Romaniei, Carol al Ii-lea". Prezent printre invitati, regele face un pas in fata si se inclina cu mana la piept. Elena Lupescu este in spatele sau. Se casatorisera cu doua zile in urma. "Regele locuia doi pasi mai departe, la Hotelul Casablanca", imi spune Medvedov, "si erau niste obisnuiti ai casei. Aurora ii iubea, ii placea povestea lor de dragoste - un rege care renunta la tron pentru iubita lui, povestea asta rezona cu inima ei. Asa era ea, romantica, nostalgica. Isi transformase casa intr-un refugiu pentru toti romanii. Toata lumea stia de Casa Romaneasca. In anii 30, trecuse pe-acolo Gheorghe Marinescu, marele neurolog, era prietena buna cu Duiliu Zamfirescu, care fusese ministru al Romaniei la Rio in timpul razboiului, venea Manoilescu, omul care a restructurat economia braziliana si care era considerat un geniu al finantelor. Casa ei era un loc de intalnire si un refugiu, la ea a stat pictorul Eustatiu Stoenescu, acolo se aduna grupul poetului brasovean Stefan Baciu si al lui Faust Bradescu, acolo au fost create primele reviste in limba romana din America de Sud. Era generoasa si stralucitoare, si nu uita niciodata sa spuna ca e romanca, desi ea nu mai fusese in tara din 1916. Era inima unei comunitati romanesti unite si extraordinare, erau timpuri in care primadonele operei romane faceau la randul lor furori pe scenele braziliene, si ea nu lipsea niciodata de la concerte, ba mai mult, le trasforma in adevarate evenimente. Hariclea Darcle, Florica Cristoforeanu sau Elena Teodorini erau nume la fel de mari precum Callas, iar Aurora Fulgida a contribuit din plin la gloria lor. A fost o femeie extraordinara... extraordinara!"

Tacere. In camaruta burdusita cu carti a regizorului Corneliu Medvedov povestea Aurorei Fulgida atarna pur si simplu in aer, ca o fiinta translucida, facuta din amintiri. Fumul albastru al tigarilor noastre s-a racit.

Epilog

Aurora Fulgida s-a stins in anii 70, in casa daruita de iubitul ei Francisco Serrador, o casa care a ramas pentru totdeauna deschisa tuturor refugiatilor romani ajunsi peste Ocean. Numele ei a ramas in istoria filmului sud-american, figurand in toate antologiile care au fost scrise vreodata despre acest subiect. In Romania insa, nimeni nu stie cine a fost. Orice urma a acestei povesti s-a pierdut.

In anii 60, Francisco Serrador murise. Aurora Fulgida era o doamna insingurata, care traia mai mult printre amintiri. Timpul marilor receptii din sala cu oglinzi venetiene si coloane de marmura albastra trecuse. Ea nu mai primea aproape pe nimeni. Si totusi, intr-o buna zi, il primeste pe un tanar profesor, pe nume Atico Da Mota, un pasionat, nu numai de istoria filmului, ci si de ea. Vazuse toate filmele ei, ii cunostea biografia. Era unul dintre aceia care ii simtise flacara. Aurora il primeste in marele salon, fardata, aranjata, purtand bijuterii si haine scumpe, privindu-se tot timpul in oglinzi. Ii povesteste multe lucruri, insa el noteaza ca ea se aprinde numai atunci cand povesteste despre Francisco Serrador si despre Romania, tara in care nu mai fusese de-o viata. Intamplator sau nu, Da Mota este astazi posesorul celei mai mari biblioteci romanesti din America de sud si omul care intr-o buna zi a venit in Romania sa caute originile Aurorei Fulgida. Omul care l-a ajutat pe Da Mota in investigatii este Corneliu Medvedov. In felul acesta misterios, povestea femeii-flacara, Aurora Fulgida, s-a intors din nou acasa, dupa o suta de ani.

Sursa: Formula AS

25.2.08

Nostalgie in culori de Rio (2)

Reproduc mai jos a doua parte a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:

Căutând să fugă înspre vest, Jean Boghici şi prietenii lui s’au urcat în gara Debreţin într’un tren care pleca înspre Austria. Li se spusese că la frontieră nu prea era mult control! Şi deodată, iată că apare în tren o patrulă sovieto-ungară! Speriaţi şi aşteptând un moment propice pentru a sări din tren, fugarii treceau din wagon în wagon, până au ajuns la coada trenului. Acolo se afla un pilot francez, din escadra Normandie-Niemen, care după ce luptase pe frontul sovieto-german, se întorcea cu avionul lui în Franţa. “Monsieur, on est des étudiants. On va faire nos études en France. On est coincés! Que faut-il faire?”, au întrebat în franceza lor şcolară fugarii noştri. Şi pilotul francez i-a stropit cu D.D.T. şi i-a culcat în carlinga avionului. Iar când patrula a apărut, i-a explicat că însoţea nişte cetăţeni bolnavi de tifos exantematic şi soldaţii, de frică să nu se molipsească, i-au lăsat să treacă frontiera…

Înainte de prima staţie în Austria, au sărit cu toţii din mersul trenului şi s’au ascuns într’o pădure. Numai că foarte repede şi-au dat seama că erau în zona sovietică, pe lângă Mathausen. Ca să ajungă în zona americană, trebuia să treacă Dunărea. Folosind cuţitele aduse cu ei, au tăiat crengi de copac şi au făcut o plută. Bine înţeles că pluta, de abea pusă pe apă, s’a scufundat după numai câteva minute.

În fine, şterpelind o barcă, mai cu voia, mai fără voia unui localnic, au reuşit să ajungă în zona americană.

Aici, după vreo 20 kilometri străbătuţi cu piciorul prin pădure, cum au înâlnit prima patrulă americană, s’au predat şi, după un prim interviu cu un soldat româno-american, au fost repartizaţi într’un lagăr, unde au primit şi acte provizorii. Totul ar fi fost în regulă dacă la infirmieria lagărului, unde se dusese pentru o simplă durere de măsele, Jean Boghici nu s’ar fi molipsit de difterie. Alte patru săptămâni între viaţă şi moarte, fără să se poată mişca din pat! Între timp, prietenii lui români dispăruseră în cele patru colţuri ale pământului.

În fine, însănătoşit, însă la limita disperării, singur la Salzburg în seara de Crăciun, Jean Boghici face un gest nebunesc: cu ultimii bani disponibili îşi cumpără un bilet la un concert cu muzică de Mozart!

A doua zi, ca prin minune, întâlnea în gara din Salzburg o familie de români, refugiaţi şi ei, însă cu bani, care’i propun să’i călăuzească spre Germania, servindu-se de faptul că Jean vorbea cinci limbi.

Astfel, dormind prin parcuri, pe bănci, sau prin case abandonate, au ajuns cu toţi la München, în ianuarie 1948. Între timp, peste tot pe unde trecea, Jean Boghici întreba dacă cineva nu-l cunoştea pe vărul lui, tânăr interpret, ofiţer în armata americană, de 26 ani.

Şi deodată a apărut un jeep, cu soldaţi ai armatei americane, care’l căutau printre refugiaţii români. Erau trimişi de acest văr, care tocmai se însurase cu o contesă rusă, refugiată şi ea, cu care trăia pe picior mare în vila rechiziţionată a unui demnitar nazist.

Un moment de odihnă, după atâtea luni de alergături disperate: o masă bună, un pat curat şi, în plus, promisiunea de a obţine o viză de intrare în Statele Unite.

Însă când ai spirocheta călătoriei în sânge…!

Jean Boghici se adresează comisiei franceze care căuta mână de lucru pentru minele de cărbune şi iată-l ajuns în fundul puţului, la 800 metri adâncime, în exploatările din nordul Franţei. Cum însă hârtiile de care dispunea indicau că era student-inginer, foarte repede l-au înrolat în echipa care instala firele electrice la suprafaţă. Nu era prea exaltant!

După câteva luni, cu câţiva bani în buzunar, decide să se întoarcă la vărul din Germania. Însă la Strasburg, ajuns fără paşaport, hotărăşte să se ducă la Paris şi sare în primul tren. Ajuns la “Gare de l’Est”, într’o zi de octombrie umedă şi deprimantă, primul contact cu “Oraşul lumină” nu e prea entuziasmant! Însă imediat, prin intermediul asociaţiei studenţilor români din Franţa, obţine o bursă la Sorbona pentru a studia fizica şi chimia. (Va continua).

Sursa: AlterMedia România

24.2.08

O stea româneasca in cinema brazilian (7)

A patra parte a articolului Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul, semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS, este mai jos reprodus:

Privesc o fotografie straveche cu Aurora Fulgida si incep sa inteleg. O fotografie in care ea sta cu fruntea sprijinita in palma, privind in jos, cu niste ochi imensi, incondeiati cu negru, dupa moda timpului, o prezenta misterioasa si seducatoare, cu brate subtiri si nervoase, cu trasaturi fine. Incerc sa-mi imaginez bulevardele uriase din Rio, imensele teatre, cinematografele in fata carora multimile se calcau in picioare pentru a o vedea pe Aurora, pustoaica rebela din dealul Uranus al Bucurestilor, care avusese curajul sa creada ca visele pot deveni realitate. Era frumoasa. "Dar inima ei?", il intreb pe Medvedov, care pare hotarat sa modeleze din fum de tigara intreaga poveste. "Ce se intampla cu inima ei, in zilele acelea ale gloriei sale?" "Ca sa intelegi felul in care s-au petrecut lucrurile trebuie sa vezi mai intai atmosfera acelor ani, caci desi in Europa era razboi, la Rio era o nebunie intreaga, era un fel de belle epoque brazilian, timpuri de bunastare, de bucurie, de viata, era o uriasa efervescenta culturala. Filmele erau melodrame indraznete, care spargeau tabuuri, iar Aurora Fulgida era cap de afis, tocmai pentru ca indraznise mai mult. In filmul lui Leal ea este o femeie mondena, al carei amor este dispretuit, si atunci, intr-o scena devenita faimoasa, ea urca pe o masa in timpul unui dineu si isi arunca hainele de pe ea in fata barbatului iubit si a asistentei. Aceasta scena, care a provocat un scandal imens in epoca, a facut furori. Dintr-o necunoscuta, ea a devenit peste noapte o diva adulata, surclasand nume celebre, ca Lyda Borelli sau Francesca Bertini - caci era timpul divelor italiene. Asemenea femei castigau o suta de mii de franci in aur pentru un singur film, lumea era la picioarele lor, politicienii alergau sa se fotografieze cu ele, multimile erau in delir, producatorii le satisfaceau orice capriciu, erau extravagante si excesive, provocau pasiuni mortale si scandaluri imense, atunci cand apareau undeva. Aurora Fulgida a devenit o diva de la primul film." "Si inima ei de diva? Cui apartinea inima arzatoarei Aurora?" Medvedov ofteaza, pe fereastra camarutei burdusite cu carti intra inserarea. Suntem in 1917 sau 1918, undeva, pe malul Atlanticului, langa Rio, pe o plaja ingusta, cu nisip argintiu. In stanga sunt muntii, care coboara abrupt in mare, in dreapta e soarele rosu al inserarii, lasandu-se inghitit de linia orizontului, iar ea, Aurora Fulgida, se plimba pe sub rasuflarea oceanului. Langa ea paseste un barbat. Ea e tanara, imbracata in alb, cu pantofii in mana, el poate ca are cu vreo 20 de ani mai mult. Ea e tacuta, visatoare, flacara interioara ii palpaie in priviri. El vorbeste. N-o sa stim niciodata ce-i spune barbatul acesta inalt si uscativ, imbracat in costum negru. Stim doar ca el este Francisco Serrador, stapanul unui imens imperiu cinematografic, intins in intreaga America latina, si ca ei aveau sa ramana impreuna pana la sfarsit, ca pentru amandoi, aceasta avea sa fie intalnirea vietii. Flacara Aurorei Fulgida avea sa arda numai pentru el, pentru totdeauna, pana la moarte, desi... "Toata lumea din Rio a crezut ca e o aventura, ea era o vedeta, el era un mare producator de filme, ea era o zdrobitoare de inimi, el era foarte bogat, stapanul unui imperiu mediatic, ea era singura, el era insurat, parea ca totul va dura doar o clipa", zice Medvedov, "dar nu, n-a fost asa deloc, a fost o poveste de dragoste adevarata, extraordinara, care a durat pentru totdeauna. De fapt, Aurora a avut curajul sa fie ea insasi, in ciuda barfelor, in ciuda lumii mondene din Rio, in ciuda timpurilor. S-a lasat in voia flacarii interioare, netinand cont de nimic. De altfel, ceea ce a urmat confirma lucrul acesta." Timp de vreo zece ani, Aurora a continuat sa faca filme, a continuat sa faca furori pe continentul sud-american, era adorata din Peru pana in Argentina, din Chile pana in Mexic, dar inima ei a apartinut pentru totdeauna lui Francisco Serrador. El ii daruise o vila extravaganta pe bulevardul Amaro, din Rio, unde ea a locuit pentru totdeauna, si pe ale carei imense terase se aduna toata lumea buna din Rio, toata protipendada acestui oras cosmopolit, pe care ei o primeau impreuna. Uneori, atunci cand voiau sa fie singuri, plecau la cealalta resedinta a ei, in Insula Guvernatorului, o vila pe malul oceanului, daruita tot de Francisco. Timp de vreo 10 ani, ea a fost in culmea gloriei, numai ca intr-o buna zi, atunci cand s-a incheiat timpul filmului mut, ea s-a retras. Era in 1929. Secretul ei erau miscarea, trupul, flacara interioara, gestul, puterea privirii. A preferat sa ramana o diva a filmului mut. Povestea ei cu Francisco a continuat dincolo de ecran, dincolo de conventii, dincolo de timp. (Va continua.)

Sursa: Formula AS

23.2.08

Designer romeno no Embu

Jean Gillon nasceu na Romênia, onde formou-se pelas Faculdades de Arquitetura e Belas Artes da Universidade Nacional, em Iasi. Em 1956 foi para o Brasil, onde atuou em três segmentos: arquitetura de interiores, desenho industrial e artes plásticas. Naquele mesmo ano, conheceu o escultor Assis de Embu, que o levou para a cidade de Embu das Artes, onde viveu durante muito tempo e fundou a Casa da Ecologia Edith Gillon – Espaço Eco-Ambiental. Jean Gillon faleceu em 2007, aos 87 anos de idade. No segmento artístico, participou de 24 exposições internacionais (Europa e Estados Unidos), onde ganhou 10 prêmios, e de 37 no Brasil (individuais e coletivas). Suas obras (como a poltrona da foto) figuram em museus, hotéis, instituições e coleções.

Fonte: artigo de 26 de abril de 2007, intitulado Cidade perde Irreverência de Cristo do Embu e Cores de Jean Gillon, assinado por Rita de Biaggio e publicado pelo website da Prefeitura de Embu das Artes.

22.2.08

Fotógrafo romeno no Rio

Natural da cidade romena de Valea Marului (Arges), nascido em 6 de dezembro de 1893, Nicolas Alagemovits chegou ao Brasil em setembro de 1923. Casou-se, em 1929, com Odila da Silveira Sarmento. O primeiro vestígio de sua atuação como fotógrafo aparece no Rio de Janeiro final da década de 20. Foi proprietário do Studio Nicolas, situado na Avenida Rio Branco 247, transferido posteriormente para a Rua Alcindo Guanabara 5 na Praça Floriano, local onde também residia. Requereu, segundo determinações legais, o registro de estrangeiro em junho de 1939; entretanto, faleceu em 27 de setembro de 1940, antes do final do processo. No curto tempo de seis anos no Brasil, tornou-se afamado retratista, sendo requisitado, tanto por revistas ilustradas, quanto pelos próprios retratados em seu estúdio, para realizar elaborados retratos de mulheres e homens da elite carioca, e de artistas, brasileiros e estrangeiros, de passagem pelo país. Misses, violinistas, atores, bailarinas, escritores posaram para as lentes de Nicolas e foram por ele interpretados.

Fonte: A Fotografia além da Ilustração, dissertação de mestrado de Rachel Duarte Abdala, Faculdade de Educação, Universidade de São Paulo, 2003

Entrevista de Mungiu a jornal brasileiro

Reproduzo, a seguir, artigo contendo entrevista com Cristian Mungiu, intitulado Filme do cineasta romeno Cristian Mungiu estréia no Brasil, assinado por Silvana Arantes e publicado em 24 de janeiro de 2008 pelo jornal Folha de S. Paulo:

O cineasta romeno Cristian Mungiu diz que, desde que venceu a Palma de Ouro no Festival de Cannes, em maio passado, com o drama sobre o aborto "4 Meses, 3 Semanas e 2 Dias", não consegue ter "idéias criativas". Motivo: "Estou viajando sem parar e, para ter idéias, é preciso ficar um pouco quieto".

Mungiu falou à Folha, por telefone, do Japão, um dos 60 países onde o filme está sendo lançado.

Apesar do interesse mundial que a vitória em Cannes naturalmente despertou para o filme de Mungiu e, por extensão, para a ainda frágil cinematografia da Romênia, a Academia de Hollywood lhe negou uma vaga na disputa ao Oscar de filme estrangeiro.

A recusa "doeu", confessa o cineasta, que recebera seu prêmio em Cannes como uma vitória dos "pequenos cineastas, dos pequenos países" sobre os filmes com " grandes orçamentos e grandes estrelas".

Folha - Ao receber a Palma de Ouro, o sr. disse que o prêmio era uma "boa notícia para os pequenos cineastas, dos pequenos países", porque demonstrava não ser mais necessário "fazer filmes com grandes orçamentos e grandes estrelas" para atingir as platéias. Isso quer dizer que o sr. não tem intenção de trabalhar em Hollywood? Mudou de idéia desde então?
Cristian Mungiu - Depois de um filme, você nunca sabe exatamente o que vai fazer. Minha preocupação é encontrar outra história que eu queira contar, que tenha a ver comigo. Por isso, acho que será uma história romena. Acho que os diretores deveriam se dedicar às histórias que saibam contar melhor. Não tenho nada contra filmes com atores famosos, mas, no caso deste meu filme, sabia que podia prescindir disso.

Folha - Considerando que sua geração não encarou o aborto por uma perspectiva moral, conforme o sr. declara, a experiência pessoal na qual baseou o roteiro de "4 Meses, 3 Semanas e 2 Dias" foi perturbadora no momento em que ocorreu?
Mungiu - Soube cinco anos depois de ter ocorrido. Ocorreu há 20 anos. A experiência de ouvir uma história assim é das mais frustrantes, porque não há mais nada que você possa fazer. A princípio, agi como as personagens do filme. Pensei: nunca vou falar sobre isso. Mas chega uma época da vida em que você tem de se confrontar com o próprio passado. Fiz isso nesse filme de uma tal maneira que, honestamente, hoje mal consigo distinguir o que é ficcional e o que é documental, conforme a história que ouvi.

Folha - Que relação tem essa experiência pessoal com o panorama político da Romênia socialista, tema de seu novo projeto?
Mungiu - Por mais que a gente queira pensar o contrário, somos o resultado da maneira como crescemos e fomos criados. Eu sou fruto da geração do baby boom [quando a proibição do aborto na Romênia resultou no aumento da taxa de natalidade]. A proibição do aborto foi um dos temas mais importantes da minha geração. O modo como vivemos a nossa adolescência está relacionado a isso. É claro que é mais fácil justificar suas atitudes dizendo que você está lutando pela sua liberdade. Mas não acho que, por isso, você deva minimizar as conseqüências.

Folha - O sr. pretendeu fazer um filme antiaborto?
Mungiu - Não acredito em educação impositiva. O filme mostra a história, com todos os seus lados. Não toma partido.

Folha - Parte da crítica desaprova sua opção de exibir a imagem do feto. Por que optou por ser explícito?
Mungiu - Quando escrevi o roteiro, não tinha certeza se iria ou não mostrar essa imagem. Na edição, havia alternativas. Mas, pelo modo como fizemos esse filme, percebi que a coisa mais desonesta que eu poderia fazer com o espectador seria não deixá-lo ver o mesmo que a personagem via naquela hora. Todo esse filme foi feito tentando evitar a idéia de manipulação. Buscamos um estilo em que o nosso ponto de vista, da equipe que filmava, não se impusesse como intermediário entre a história e o espectador.

Folha - A Academia de Artes e Ciências Cinematográficas de Hollywood rejeitou a candidatura de "4 Meses, 3 Semanas e 2 Dias" ao Oscar de melhor filme estrangeiro. Doeu?
Mungiu - Quando você tem expectativas, dói [a derrota]. E nós tínhamos expectativa, por puro desconhecimento de como as coisas funcionam em Hollywood. "4 Meses..." teve grande atenção da imprensa nos EUA e foi apontado por muitos críticos de lá como o melhor filme estrangeiro do ano. Pensávamos que havia uma relação entre o gosto dos jornalistas americanos e o gosto dos membros da Academia. Não há.

Folha - O sr. costumava dirigir comerciais na Romênia. Ainda faz esse tipo de trabalho?
Mungiu - Desde Cannes não dirigi mais comerciais, não porque eu tenha decidido parar de fazer isso, mas por absoluta falta de tempo. "4 Meses..." foi vendido para 60 países, e eu priorizei o trabalho de promovê-lo. Afinal, não esqueci por que fiz esse filme: eu ia ao cinema, detestava os filmes e tinha vontade de fazer um filme que as pessoas fossem gostar de ver.

Folha - Quais eram os filmes que o sr. via e detestava?
Mungiu - Eram filmes de todos os gêneros. O que odeio são filmes pretensiosos, complicados, chatos. Não acho que um filme tenha que fazer o espectador querer sair da sala, mas sim deixá-lo grudado na cadeira.

Folha - Qual é sua relação com o cinema brasileiro?
Mungiu -A última coisa que vi foram os três minutos da contribuição de Walter Salles para [o longa coletivo em homenagem aos 60 anos do Festival de Cannes] "Cada um com seu Cinema". Gosto de "Cidade de Deus", um filme forte, poderoso e, que eu me lembre, o único filme brasileiro que passou na Romênia nos últimos dez anos.

Artista romeno, arte francesa, patrimônio brasileiro

Leia aqui o trabalho de Emerson Dionisio Gomes de Oliveira Artista romeno, arte francesa, patrimônio brasileiro: o lugar de Victor Brauner no movimento surrealista francês, publicado em Cadernos de História, vol. IV, no. 2, ano 2, pp. 70-81 do Instituto de Ciências Humanas e Sociais da Universidade Federal de Ouro Preto. Este trabalho busca indicar o lugar que o pintor romeno Victor Brauner (1903-1966, foto à direita) possuía dentro do grupo surrealista francês sob o comando de André Breton. Nesse sentido, foram estudadas publicações, folhetos e exposições de 1930 a 1946, ano em que o pintor produz "Arquitetura Pentacular" e "Taça da Dúvida", duas obras em cera pigmentada adquiridas pelo Museu de Arte de São Paulo (MASP) em 1947. O objetivo é compreender a visibilidade de Brauner a partir do grupo surrealista até a confecção das referidas obras.

20.2.08

Nostalgie in culori de Rio (1)

Reproduc mai jos prima parte a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:

De nenumărate ori, în ultimii ani, am avut ocazia să întâlnesc, în diferite colţuri ale planetei, români care au realizat traiectorii excepţionale în lumea artei sau a ştiinţei. Însă rareori mi-a fost dat să întâlnesc un personaj atât de fascinant ca Jean Boghici. Nu numai datorită aventurilor picareşti pe care le-a trăit, înainte de a se afirma ca unul dintre cei mai mari specialişti ai artei plastice contemporane braziliene, dar şi datorită caracterului său care degajă un uimitor echilibru pe când îţi povesteşte anecdote şi evenimente trăite, care ar putea face obiectul unui roman de aventuri ce depăşeşte imaginaţia unui autor de romane poliţiste.

Poate că de aceea, în ciuda celor mai bine de zece ore petrecute împreună şi pe care doream să le consacru unui interviu tradiţional, rezultatul este mai degrabă un caleidoscop de amintiri, comentarii artistice, sau aprecieri privind tot atâta lumea exilului românesc din ultimii cincizeci de ani, cât şi legăturile lui Jean Boghici cu artiştii aceleiaşi perioade.

Însă pentru a înţelege lumea lui Jean Boghici trebuie să cunoşti traiectoria care l-a purtat la poziţia lui de astăzi.

Născut în oraşul basarabean Ismail în 1928, într’o familie în care tatăl fiind român şi mama de origine rusă, Jean Boghici a crescut bilingv încă din copilărie. În 1940, în urma cedării Basarabiei, familia Boghici se mută la Brăila, unde Jean învaţă la Liceul “Nicolae Bălcescu”.

Deja în această perioadă, la sfârşitul războiului, Jean Boghici intră în conflict cu autorităţile germane pentru că, împreună cu alţi colegi de aceeaşi vârstă, recuperaseră instalaţia radio a unui bombardier german eşuat în regiune de care se serveau pentru a asculta emisiunile Aliaţilor.

Ca urmare, confirmând interesul ce-l purta instalaţiilor electrice, Jean Boghici studiază ingineria electronică în cadrul Şcolii Politehnice dela Timişoara.

Cum în această perioadă se zvonea că cei născuţi în Basarabia vor fi trimişi cu forţa în Uniunea Sovietică, Jean Boghici decide să fugă în Occident. Aflat la sute de kilometri de familia rămasă la Brăila, Jean Boghici îşi caută o posibilitate de a părăsi ţara, cu ajutorul prietenilor sau cunoştinţelor. Suntem în 1946 şi eroul nostru, care nu avea nici 20 ani, auzise discursurile lui Churchill, care anunţa căderea “Cortinei de fier”. Împreună cu câţiva prieteni evrei, profitând de laxismul autorităţilor sovietice care sperau că imigraţia masivă în Palestina va crea probleme puterii britanice, Jean Boghici reuşeşte să traverseze în mod ilegal frontiera româno-ungară. Nu fără a trăi însă situaţii fioroase când au întâlnit în drum o căruţă care transporta cadavrele unui grup de români, împuşcaţi de grăniceri pe când încercau să treacă în mod fraudulos graniţa. Jean Boghici trebuia să conducă peste graniţă un copil căruia i se dăduse un somnifer pentru a nu face zgomot în timpul acestei traversări periculoase. Bine înţeles că, din cauza frigului, copilul s-a trezit şi a început să urle drept în momentul critic. Din fericire, descoperiţi de un grup de soldaţi sovietici evrei, fugarii au fost duşi la sinagoga din Debreţin şi eliberaţi acolo. (Va continua.)

Sursa: AlterMedia România

19.2.08

O stea româneasca in cinema brazilian (6)

A treia parte a articolului Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul, semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS, este mai jos reprodus:

"Nimeni nu stie cum era Aurora la 19 ani, la Milano, in vremurile grele. La un moment dat ea a dat un interviu unei mari reviste braziliene, in 1924, in care rezuma perioada ei italiana in cateva cuvinte. Stim ca ziua lua lectii de balet clasic si de actorie, pe care si le platea cu banii pe care-i castiga noaptea, dansand cine stie pe unde, poate prin teatre de mana a doua, poate prin restaurante. Si mai stim ca flacara din ea atragea barbatii ca fluturii la lampa, ca a trebuit uneori sa faca compromisuri ca sa supravietuiasca, numai ca asta nici nu mai conteaza acum, si n-a contat poate niciodata. Conteaza numai fantastica ei convingere ca intr-o buna zi va izbandi, ca intr-o buna zi va trai marea glorie si marea iubire, conteaza doar nebunia ei de a crede ca nimic nu poate sta in calea destinului. Si asa a fost."

Medvedov cade o clipa pe ganduri, ca si cum pragul din viata Aurorei, de acum zeci de ani, s-ar fi transformat, brusc, intr-un prag al povestii. Inteleg, dintr-o data, ca el cauta mereu dincolo de istoria in sine, ca partea simtita a Aurorei este mai mare decat cea cunoscuta, si as putea sa cred, dupa felul in care imi spune toate acestea, ca e indragostit de Aurora aceea a anilor 1900, cand flacara din ea prindea puteri. Intr-o buna zi, un impresar din Milano o vede dansand pe romanca necunoscuta si percepe arderea aceea interioara. Asa ajunge intr-o trupa de teatru adevarata, sa joace pe scene din intreaga Europa si, in cele din urma, sa traverseze Oceanul, pana la Buenos Aires, in Argentina, pe continentul care avea sa-i devina casa. De la Buenos Aires pana la Rio de Janeiro, in Brazilia, nu mai era decat un pas. Era suficient ca oamenii s-o vada, pentru ca salile de spectacol sa se cutremure, iar flacara crestea.

Intr-o buna zi, la usa cabinei sale dintr-un teatru din Rio, bate un barbat de vreo 40 de ani, cu o figura aspra, care-i spune doar atat: "Esti singura care poate juca in filmul meu". Poate ca ea a simtit rasuflarea destinului. Omul era Antonio Leal, un portughez, fotograf, cineast si regizor al unora dintre primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. "Aurora Fulgida se nascuse", zice Medvedov cu un zambet misterios, "stii ce inseamna Fulgida? Vine de la verbul fulgir, adica a fulgera, a sclipi. Inseamna a sclipi precum fulgerul. Acesta este numele pe care i l-a dat publicul brazilian, un public ce a iubit-o din prima clipa, de la primul sau film. Era in 1916, si filmul se numea "Luciola", facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, Alencar. Antonio Leal, omul care a descoperit-o, era un urias, facuse primul documentar brazilian, era un fel de geniu care facea totul singur, scria scenarii, filma, monta, developa, era un tip cu un instinct formidabil si care a simtit din prima clipa flacara launtrica a Aurorei, demonul acela care o facea sa danseze si sa se miste ca si cum ar fi fost din alta lume. Era timpul filmului mut, in care miscarea era totul, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj corporal, iar ea era chiar esenta tuturor acestora. Avea privirea aceea absenta, de pantera adormita, dar care atunci cand se trezea era ca o flama. Primul ei film a fost un succes urias, au vazut-o milioane de oameni, nu numai din Brazilia, ci din toata America latina. Antonio Leal a dat lovitura cu tanara romanca, frumusetea ei rapitoare zdrobea inimile, barbatii erau innebuniti, femeile din inalta societate braziliana erau indignate, pentru ca Aurora avea o senzualitate fosforescenta si salbatica, ce exploda intr-un fel nemaivazut pana atunci. Rio de Janeiro, Brazilia, lumea, erau la picioarele ei. Jucase pe-o carte si castigase." (Va continua.)

Sursa: Formula AS

17.2.08

Interviul cu capoeirista român Bogdan

Public mai jos interviul generos acordat de Bogdan Rakolcza, initiatorul activitatilor de capoeira la Cluj.

TPRB: Ai infiintat primele workshop-uri de Capoeira la Cluj. De cand ai aceasta pasiune pentru capoeira, cum s-a produs intalnirea intre tine si aceasta arta si cu cine te-ai pregatit?
BR: Am inceput cu capoeira cam in mai sau iunie acum doi ani si jumate in Escola Cultural Brasil in Nürnberg, Germania, sub (pe vremea aia) contramestre Pigmeu. Un coleg de-al meu de la facultatea de Comunicari Vizuale m-a dus acolo. Auzisem de capoeira, si stiam ca sunt foarte inapt pentru asta. Imi lipseau forta, flexibilitatea si echilibrul. Dar ma gandeam ca nu se poate ca la atunci 22 de ani mi-e inca frica sa fac roata tiganului, de aceea m-am decis sa incerc. Si ma tenta initial foarte mult faptul ca capoeira include si muzica, care e de altfel o alta mare pasiune de-a mea. Dupa primele antrenamente eram cu o febra musculara de proportii, dar ma simteam mult mai bine, mai echilibrat si mai linistit, mai ales psihic. Si am continuat. Cel mai mare impact l-a avut insa un workshop in Germania cu Mestre Acordeon, organizat de Mestre Pigmeu, cand implinisem cam o jumatate de an de capoeira. Pana la acel workshop vedeam capoeira ca si sport de practicat langa altele. Intalnirea cu Mestre Acordeon a avut un impact enorm asupra mea. Mi-e greu sa explic ce simteam exact, dar in prinicipiu ma gandeam ca si eu as vrea sa ajung la 67 de ani cu un asemenea optimism si asa in acord cu mine insumi, cum il vedeam pe dansul. Si mi-am dat seama ca capoeira mult pe langa a fi doar un sport, e un fel de-a privi viata, e expresie artistica, o cale a fiecaruia de-a se gasi pe sine in toata complexitatea. E a redescoperi jocul si comunicarea, de a-ti gasi si constientiza atat slabiciunile cat si atuurile.

TPRB: Care au fost si sunt activitatile acestor workshop-uri de la infiintarea lor? Care sunt si proiectele pentru viitor?
BR: Pana acum workshop-urile au fost ocazia pentru cei curiosi sa faca cativa primi pasi in lumea capoeirei, miscare, muzica, jogo de capoeira. O ocazie sa simta energia care sta in spatele acestei arte. In plus la unul dintre workshop-uri, participantii au avut ocazia sa-si construiasca ei insisi un berimbau, instrumentul care conduce tot timpul un cerc de capoeira. In principiu am constituit workshop-urile ca si niste antrenamente mult mai extinse.

TPRB: Capoeira este o arta singulara, de origine africana dar desavarsita pe teritoriul brazilian. Este posibil insa sa identifici vreun element comun intre capoeira si vreun dans din folclor romanesc?
BR: Spre rusinea mea trebuie sa recunosc ca nu stiu prea multe despre dansurile folclorice romanesti de pe vremuri, deoarece am crescut in Cluj. Iar ceea ce se dadea la televizor drept folclor in copilaria mea era foarte falsificat in spiritul comunist. Cel mult as putea sa zic ca si hora romaneasca si capoeira se desfasoara in forma de cerc, dar cam la asta se rezuma. Oricum cred ca e greu sa compari capoeira cu un dans, oricare ar fi, deoarece e mult mai mult decat un dans.

TPRB: Ce pot face cei care sunt interesati de capoeira dar nu sunt aproape de Cluj? Organizezi eventual workshop-uri de capoeira in alte orase din Romania? Colaborezi si cu alti instructori?
BR: Exista in moment trei alte grupuri de capoeira in Romania, care sunt conduse de profesuri/instructori romani, Altoastral in Resita si in Satu Mare, si Capoeira K-Noi in Iasi. Interesant ca in Bucuresti nu exista nimic pana acum. Planurile noastre inca nu merg pana la workshop-uri in alte orase. Avem in aceste momente destule pe cap cu scoala de capoeira care trebuie s-o punem in picioare la Cluj.

TPRB: Ai planuri de a calatori in Brazilia? Cum iti inchipui tara care a generat arta pe care o practici?
BR: Oh da. Neaparat. Sper sa ma duca insusi proiectul de diploma in iarna viitoare pentru cateva luni in Brazilia pentru prima oara. Inca nu m-am decis ce va fi, dar ca si primele locuri unde vreau sa merg si unde vreau sa realizez fotoreportaje vor fi fie centrul INPA in Manaus, sau insasi Salvador de Bahia de Todos os Santos... Capitala mondiala a capoeirei. Unde mai mult ca sigur voi merge candva sa stau mai multa vreme ca sa studiez mai intensiv capoeira. Vreau sa simt cum e aceasta arta in Brazilia, unde tine de cotidian sa te intalnesti cu ea. Mi-e greu sa-mi imaginez cum e Brazilia. Dar cred ca restul lumii are ce invata din aceasta cultura in care mi se pare ca dialogul si comunitatea au o importanta mult mai mare decat in cultura "vestica" unde individul sta cam singur. Impresia asta mi-au format-o atat capoeira, cat si ce am auzit si am vazut despre muzica originala braziliana choro, care, desi seamana mult cu jazz-ul, pune un accent mult mai mare pe dialog intre muzicieni (si din nou, roda, cercul de choro).

16.2.08

200 mil romenos no Brasil

Editia de astazi a ziarului România Libera a publicat articolul 200.000 de români traiesc "visul brazilian", semnat de Gabriel Bejan si Petre Badica:

Brazilia, tara macinata de saracie, coruptie si violenta, este totodata patria adoptiva a multor romani care au cautat aici o viata mai buna decat la ei acasa. Oficial, in cea mai mare tara sud-americana traiesc 5.000 de conationali (cetateni sau brazilieni de origine romana), dar, dupa cum sustin chiar autoritatile consulare, numarul acestora s-ar ridica la 200 de mii. Cei mai multi dintre ei sunt evrei fugiti in Brazilia in anii ‘40 de frica nazistilor, dar sunt si romani care au venit aici in anii ‘90, dezamagiti de felul in care evolua societatea noastra imediat dupa Revolutie. In acest numar va prezentam povestea de succes a lui Burme Merdin, un turc din Mangalia care in scurt timp a ajuns administratorul a doua hoteluri de lux din Rio, si a lui Dragos Stanica, venit la Rio ca artist de circ si care acum antreneaza echipa de haltere a Braziliei.

Citeste articolul intreg aici.
Multumiri cititoarei blogului Andrada Balan.

15.2.08

Majordomul român al ambasadorului Braziliei de la Roma

Reproduc mai jos, partial, articolul Cafea braziliana, servita in italiana de un român, scris de Vlad Odobescu si publicat la 13 decembrie 2007 in ziarul Evenimentul Zilei.

Mihai Muntean este majordomul ambasadorilor Braziliei care se succed la Roma din 2000 incoace. Lucreaza pentru toti cu discretie si rigoare militareasca, asa ca a ajuns la al patrulea "mandat".

Este un barbat carunt cu trasaturi drepte, asezate, in pantaloni cu dungi subtiri, haina din piele cu guler larg, umbrela. Strabate alaturi de noi centrul Romei, ne strecoara dinspre nebunia de dupa-amiaza a Garii Termini catre terasa aristocrata a unui hotel pe coloane.

Mihai Muntean are 45 de ani si este platit de Brazilia pentru a lucra in Italia. A cantat la saxofon si clarinet in fanfara Armatei Romane, a plecat prin Europa cu un circ, a lucrat apoi in Italia ca gradinar, zilier in constructii si om „bun la toate” intr-un restaurant.

Din 2000 incoace, este majordomul ambasadorilor brazilieni care se succed prin capitala Italiei. A „schimbat” patru pana acum. „Sa fii imigrant si sa fii platit de Ministerul de Externe al unei tari, pe teritoriul unei alte tari, mi se parea o chestie aberanta la inceput”, spune Muntean.

Cinci interviuri decisive

Anuntul pentru concurs nu continea niciun numar de telefon: cei de la Ambasada doreau sa-i vada mai intai pe candidati. In total, au fost 200 de oameni pe un singur post, doua luni in care Muntean a trebuit sa participe la cinci interviuri - fiecare decisiv - apoi un an de provizorat si cinci linistiti, de munca pe salariu bun. „Fac tot”, rezuma Mihai Muntean continutul „fisei de post”: „De la raspuns la telefon, pana la serviciu la masa, relatii publice. Stiu tot ce intra si ce iese”. Ambasadorii sunt oameni care, practic, nu au voie sa aiba probleme „colaterale, legate de mediul in care traiesc”. Si impartasesc aceeasi rigoare diplomatica, desi intre ei exista diferente legate de calitatea umana. Muntean lucreaza pentru toti cu discretie si disciplina, ambele insusite in timpul Liceului Militar de Muzica terminat la Bucuresti.

Citeste restul articolului aici.

Sursa: Evenimentul Zilei

O stea româneasca in cinema brazilian (5)

A doua parte a articolului Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul, semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS, este mai jos reprodus:

Suntem in 1896, in Bucurestiul acela magic, dinaintea inceputului de secol 20, cand inca nu fusesera marile razboaie, cand lumea era inca senina, cand femeile purtau inca rochii lungi si impodobite cu pietre scumpe, cu blanuri exotice si cu pene, cand barbatii purtau haine alb-negre, meloane si ghetre si fulare de matase, cand chestiunile de onoare se rezolvau cu dueluri ce faceau apoi ocolul lumii mondene. Era o lume romantica si avantata, artistii si scriitorii se intalneau la Capsa sau la Cafe de la Paix si discutau despre arta si despre ultimele descoperiri ale stiintei. Cei mai mari artisti ai Europei veneau direct de la Paris pentru a canta la Teatrul National, asa cum s-a intamplat cu Adelina Patti, soprana care a zdrobit inimile fantilor de pe malurile Dambovitei. Teatrele si gradinile de vara erau pline, la Otetelesanu si la Union, trupele de teatru si de dans faceau cate trei spectacole pe zi. Lumea buna a Bucurestilor traia intens si stralucitor. Ei bine, imaginati-va acum o tanara fata de familie buna, pe numele ei Aurelia Cocaneanu, privind cu ochii mari la toate acestea, iesind insotita de parinti la evenimentele mondene ale Bucurestilor, purtand primele ei rochii de domnisoara bogata si primele ei bijuterii, atragand primele priviri barbatesti in lojele teatrelor, iluminate cu lampioane colorate. E o lume fascinanta, fosforescenta, stralucitoare, artistii de pe scene sunt uneori straini, veniti dintr-o lume necunoscuta, Roma, Paris, Londra, nume care te fac sa visezi. Numai ca e o lume interzisa. Pentru o fata de familie buna, a fi actrita sau, si mai rau, dansatoare este ceva de neimaginat, echivalent cu a fi o femeie usoara, o curtezana, o... Si totusi, Aurelia nu-si poate dezlipi privirile de la toate acestea, i se pare ca acolo este adevarata lume, adevarata viata, printre luminile scenei, printre costume, simte ca apartine acelei lumi, intr-un fel pe care nu-l poate ignora, simte ca doar acolo poate respira in voie. O ispiteste lumea cea mare, cea romantica, lumea fara granite a teatrului. Totul pare un vis imposibil. Apoi, intr-o buna zi a acestui an 1896, apare, in Micul Paris, primul film. Poate ca atunci, in fata acestei magii, si-a hotarat tanara Aurelia destinul.

"Intr-o buna zi, a luat marea hotarare", spune Medvedov, cu ochii infipti undeva, deasupra mea, printre teancurile de carti ce se ridica pana in tavan, ca si cum ar citi povestea printre cercurile de fum albastrui. "A aflat ca in trupa de teatru pe care tocmai o vazuse erau niste locuri libere de dansatoare. Era o trupa marunta, ambulanta, care dadea spectacole oriunde, poate ca era o trupa de mana a doua, numai ca ea a jucat totul pe o carte. Doi ani de zile a fost figuranta. Visul incepuse prost. Ar fi putut sa renunte, cand a descoperit ca scena era stralucitoare doar atunci cand o privesti din afara, dar n-a facut-o. Ar fi putut, poate, sa se intoarca acasa, la confortul si la protectia familiei, dar in loc de asta, cu putinii bani pe care i-a strans, a plecat in Italia." (Va continua.)

Sursa: Formula AS

14.2.08

Visão brasileira do filme de Nemescu

Reproduzo, abaixo, artigo assinado pelo brasileiro Bruno Carmelo intitulado California Dreamin' e os absurdos do poder, publicado em 12 de janeiro de 2008 pelo Le Monde diplomatique Brasil:

Premiado em Cannes, filme de Cristian Nemescu serve-se da comédia e do absurdo para revelar impasses da autoridade, impotência oculta do militarismo e limites de certas resistências. Mesmo inconclusa, por morte do diretor, obra revela ascensão do novo cinema romeno

Neste filme romeno, exibido na última competição de Cannes, o poderoso exército norte-americano se vê dominado por um vilarejo rural no centro da Romênia. Essa é, em suma, a premissa de California Dreamin’: um trem com material bélico, destinado à guerra sérvia, que é impedido de prosseguir por falta de documentos.

Num contexto realista, um simples telefonema resolveria a situação, mas o diretor Cristian Nemescu se diverte ao inverter os papéis: é justamente o telefonema que atiça a curiosidade dos moradores, que se vêem privilegiados por terem figuras tão importantes em sua modesta cidade. O trem, para eles, é o sonho norte-americano em domicílio. Logo, o prefeito enxerga nesses visitantes uma oportunidade de conseguir investimentos; as meninas pensam em potenciais maridos, e o chefe da estação cogita uma oportunidade de se vingar dos norte-americanos, que nunca ajudaram a Romênia.

Os soldados são completamente passivos. Os figurões fortes e ameaçadores não sabem como proceder: eles passam dias na vila, comparecendo à festas e esperando, justamente, a ajuda do país salvador — no caso, o seu próprio. O filme os destitui não só de poder, mas da própria aura de masculinidade investida no militarismo: os líderes são desajeitados com mulheres; diante das várias que se oferecem, não conseguem tomar a iniciativa. Quem ataca são os pobres romenos: os EUA se defendem.

Enquanto isso, a chegada dos documentos atrasa. Nemescu é particularmente talentoso para mostrar as hierarquias e o fenônemo do poder sem rosto, sem identidade. Para quem devem reclamar os soldados? E os romenos? O prefeito diz que a tarefa cabe ao secretário, que a atribui ao ministro, que a atribui a um outro...

No mesmo sentido, impõe-se a pergunta: de quem se vingar? O chefe de estação vê, nos pacíficos soldados norte-americanos, a tirania de uma país imperialista. Para ele, todo indivíduo norte-americano representa dominação. Logo, precisando dar uma imagem para o inimigo, declara sua guerra pessoal contra a dezena de homens que lá se encontram.

O Anjo Exterminador
, de Buñuel; O Castelo, de Kafka, e tantas outras obras cinematográficas e literárias sobre o absurdo vêm à mente. Isso porque o surreal e inverossímil dessas obras são formas de explicitar o real, de exagerar mecanismos invisíveis (como o poder) para torná-los aparentes. Em California Dreamin’, os absurdos do surrealismo se misturam aos exageros da comédia, criando o humor patético da simbólica disputa entre Estados Unidos e Romênia.

É interessante notar que, em meio a sua comédia, o diretor inclui flashbacks em preto-e-branco, fortemente melodramáticos, sobre os romenos na 2ª Guerra Mundial e a esperança frustrada de intervenção norte-americana. A mensagem, já bem trabalhada na parte cômica, agora se explicita: o que era metáfora vira denúncia social, como se o diretor temesse não ter sido bem compreendido. Nessa hora, o conteúdo se sobrepõe à forma, e dá-se prioridade à idéia, ao invés da maneira de retratá-la.

Vale lembrar que Cristian Nemescu faleceu antes da finalização do filme, e a versão de California Dreamin’ apresentada nos cinemas corresponde ao ponto em que se encontrava a obra. Não se sabe exatamente o quanto ele ainda pretendia intervir no filme, mas pode-se imaginar que provavelmente a duração seria encurtada e talvez mesmo os flashbacks não constassem na versão final. De qualquer modo, California Dreamin’ recebeu o prêmio Un Certain Regard, em Cannes, confirmando o sucesso do novo cinema romeno.

Fonte: Le Monde diplomatique Brasil

Peças brasileiras em automóvel romeno

As bronzinas fabricadas pela Glacier Vandervell, divisão da Dana localizada em Gravataí (RS), equipam o motor do compacto Logan, veículo produzido pela Renault na Romênia. As peças são exportadas por intermédio da Renault do Brasil, que também utiliza as bronzinas em seus veículos nacionais.

A expectativa da Dana é equipar 200 mil motores por ano, o que representa o fornecimento de mais de 3 milhões de peças (16 bronzinas em cada motor) para o mercado romeno. "Para equipar o modelo, a Renault buscou entre seus fornecedores mundiais aqueles com preços mais competitivos e que se destacassem pela qualidade", afirma Alex Muller, gerente de controladoria da Glacier Vandervell.

As bronzinas são do tipo bimetálicas, possuem capa de aço e liga de alumínio e estanho. Combinado com outros elementos, como o silício, proporcionam durabilidade e resistência ao produto.

Fonte: O Mecânico

10.2.08

Pagini de Viata

A exitosa telenovela brasileira Páginas da Vida, produzida em 2006 pela Rede Globo e dirigida por Jaime Monjardim, vem sendo difundida desde 7 de janeiro pelo canal romeno de televisão Acasa, de segunda a sexta-feira, às 23 horas, e de sábado a domingo às 23:30.

9.2.08

O stea româneasca in cinema brazilian (4)

Articolul partial reprodus mai jos a fost semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS.

Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul.

Povestile supravietuiesc personajelor. Povestile, mai ales atunci cand sunt adevarate, au viata lor, destinul lor si drumul lor misterios catre noi. Ca si cum Cineva ar avea grija ca povestile sa nu moara, sa nu se piarda, sa nu dispara.

O voce in noapte

Intr-o noapte, intorcandu-ma cu masina spre Bucuresti, am nimerit din intamplare pe Radio Romania Cultural, unde o voce de barbat invaluitoare si profunda facea portretul unei femei. "Era de o frumusete rapitoare", spunea vocea, "ochii ei erau intunecati, adanci, misteriosi, era in ei o tacere, o asteptare, o promisiune, ceva tulburator, care-i facea pe barbati sa incremeneasca in prezenta ei. Avea o neliniste tacuta, care exploda, uneori, in accese de o energie formidabila, avea o prezenta extraordinara si, in acelasi timp, parea dusa pe alta lume. Avea pielea alba si parul de un negru adanc, dar ochii, mai ales ochii o faceau sa fie ceea ce era. Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." Fermecat, am pornit reportofonul, de care nu ma despart niciodata. "Si acum", spunea vocea, "imaginati-va Bucurestii anilor 1900, Calea Victoriei, trasurile, teatrele, lampioanele, lumea aceea frumoasa a inceputului de secol 20. Aurora, caci asa se numea, avea cam 17 ani atunci cand a fugit de-acasa cu un teatru ambulant. Voia sa devina dansatoare si actrita, voia sa cucereasca lumea si gloria. Asa a inceput povestea extraordinara a Aurorei Fulgida, cea care avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut sud-american, despre care astazi nu se mai stie aproape nimic."

Cred ca povestea a durat aproape o ora. Am asteptat, curios, sa aflu cine era. Cum de nu recunoscusem vocea aceea, inconfundabila prin melancolia ei? Era Corneliu Medvedov, regizor si critic de film, un om pe care il cunosteam. De fapt, intamplarea aceasta, de a asculta istoria uitata a Aurorei Fulgida, povestita atat de incitant, facea parte din destinul misterios al povestii. Era felul de a se intoarce acasa, dupa o suta de ani, al acestei povesti. Asa trebuia sa fie.

Don Quijote al povestilor

Cateva zile mai tarziu. Iata-ma in apartamentul burdusit de carti si de documente, semanand mai curand cu o imensa biblioteca, al regizorului Corneliu Medvedov. Stam intr-o camera mica, sufocati de carti si de fum de tigara. Are, si "in direct", fata in fata cu mine, aceeasi voce profunda, unduioasa cumva, de povestitor cu vocatie, si o expresie a fetei care-mi aminteste de Don Quijote. Un Don Quijote al cartilor si al povestilor uitate.

"Pur si simplu, o pot vedea", zice Medvedov, cu ochii mijiti din pricina fumului de tigara. "Nu stiu cum, prin ce miracol al mintii o pot vedea pe aceasta femeie, atunci cand inchid ochii. Poate sa para absurd, pentru ca in realitate eu stiu doar cateva fotografii ale ei, din perioada de glorie, cand devenise marea diva a cinematografului sud-american. Nu exista fotografii ale ei de tinerete, din Bucurestii anilor 1890, si cu toate acestea, eu o pot vedea asa cum arata ea atunci, la 17 ani, cand a fugit de-acasa. Aproape ca pot vedea casa familiei sale din cartierul Uranus, care acum nu mai exista, vad Bucurestii acelor timpuri de acum o suta de ani, cu platani uriasi, marginind trotuarele, cu case vechi si frumoase, facute dupa model parizian, un Bucuresti al trasurilor elegante, al bulevardelor, al gradinilor de vara, in care jucau trupe cu glorie efemera, al cafenelelor in care se aduna lumea buna si cosmopolita a acestui oras, care era cu adevarat o capitala europeana. Si in mijlocul acestui decor, pe care poate ca l-am reconstituit din albume vechi de fotografii si din filme foarte vechi, o vad pe ea. Ciudat, nu?"

Corneliu Medvedov este el insusi un prizonier al trecutului, si poate ca de aceea, povestea Aurorei Fulgida l-a ales tocmai pe el pentru a se intoarce acasa, in Romania, dupa o suta de ani. L-a ales pentru ca este in stare sa reconstituie, din mii de bucatele disparate, un tablou, o atmosfera sau un personaj ce parea sortit uitarii pentru totdeauna. (Va continua.)

Sursa: Formula AS

Rei Carol I e Imperador Pedro II

Datoram lui Alexandru Duiliu Zamfirescu, trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al României la Rio de Janeiro între 1934-1936, recuperarea pentru arhivele Ministerului Afacerilor Externe a unui set de documente aflate în arhivele braziliene de la Itamaraty. Aceste documente clarifica problema începutului relatiilor diplomatice dintre România si Brazilia, initial fixata în 1880 si pusa în legatura cu misiunea de Traian Ionescu pe baza unor documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe din anul 1876. Autorul mentionat considera ca ar fi existat înca dinainte legaturi între România si Brazilia pe care, afirma el," nu le gasim atestate în alte documente".

Cercetarea dosarelor din Fondul Casa Regala aflat la Arhiva Nationala mi-a oferit sansa descoperirii relatiilor oficiale dintre România si Brazilia, fixând-o la nivelul anului 1866. Este vorba de o scrisoare, în limba franceza, trimisa de Carol I rudei sale îndepartate împaratul Pedro al II-lea al Braziliei, contrasemnata de Gheorghe Stirbei (ministru de Externe în guvernul Ion Ghica), a carei traducere o publicam în continuare:

Sire,
Interesul bine-cunoscut pe care Majestatea Voastra îl manifesta fata de problemele europene si legaturile care o unesc cu cele mai ilustre case suverane, mi-au inspirat o vie dorinta de a intra în relatii directe cu Ea în numele Guvernului României [s.n.]. Daca nelinistile generate Turciei dinspre nord, de noua stare de lucruri, au împiedicat-o sa accepte imediat faptul împlinit, sunt fericit sa pot anunta Majestatii Voastre ca Sultanul si Marile Puteri Garante, dând dreptate intentiilor mele si dorintei mele de a respecta tratatele, m-au recunoscut oficial ca Principe al României.

Nu am nici o îndoiala, Sire, ca Majestatea Voastra va lua la cunostinta cu satisfactie ca pacea este de acum asigurata natiunii Române pe care originea comuna o leaga atât de strâns de poporul brazilian si, în ceea ce ma priveste, distanta care ma separa de Majestatea Voastra nu poate sa puna stavila sentimentelor de intima legatura si de profund respect cu care sunt, Sire, al Majestatii Voastre foarte umilul si foarte devotatul Carol.

Bucuresti- 8/20 Noiembrie 1866

Autor: Doru Bratu

Pictorul braziliano-clujean Emeric Marcier (2)

A edição no. 29 de fevereiro de 2008 da Revista de História da Biblioteca Nacional publica um artigo sobre o pintor brasileiro Emeric Marcier, nascido em Cluj em 1916. Assinado por Anna Paola Pacheco Baptista, o artigo da rubrica Arte no Exílio tem como título "O exílio como pátria amada - De judeu romeno a católico brasileiro, as experiências de vida que reinventaram a arte do pintor Emeric Marcier" e começa com as seguintes palavras:

Na bagagem, uma pasta de desenhos e três cartas de apresentação dadas pelo escritor português José Osório de Oliveira (1900-1964) e endereçadas a figuras proeminentes da vida cultural brasileira. Na lembrança, imagens de uma Europa marcada pela guerra e a angústia do exílio em um país desconhecido, que se tornaria sua pátria eletiva e influenciaria a essência de sua arte.

Na década de 1940, devido ao segundo conflito mundial no continente europeu, o Brasil recebeu um contingente expressivo de exilados que desempenharam um importante papel na efervescência cultural de um país em processo de modernização. Um deles foi o pintor Emeric Marcier (1916-1990), aportado no Rio de Janeiro em 1940. A chegada ao país resultou em um processo de modificação de sua identidade, com a condição de judeu romeno sendo eliminada em prol da de católico brasileiro, a partir de sua conversão, pouco tempo depois, e sua naturalização, na década de 1950. Fatores que iriam influenciar sua produção artística.

Fonte: Revista de História da Biblioteca Nacional

Um Herói do Nosso Tempo

Reproduzo, a seguir, artigo publicado em 06 de março de 2006 no Cineweb, de autoria da crítica de cinema Neusa Barbosa, sobre o filme "Um Herói do Nosso Tempo" (Va, vis et deviens), produção franco-israelense de 2004, dirigido pelo romeno Radu Mihaileanu.

Radu Mihaileanu é um diretor com o coração e a cabeça no lugar correto. Seu interesse por temas significativos nunca se esgota. Ele acerta ao eleger os muitos assuntos que compõem o enredo deste filme, um drama que volta seus olhos para refugiados africanos, intolerância racial e divisão familiar.

Num mosaico assim amplo, é fácil cometer erros. E talvez o grande equívoco deste diretor sensível tenha sido justamente não fechar mais o foco em seus temas, abrindo mão do apelo melodramático às vezes exagerado de algumas situações. É preciso confiar mais na inteligência do espectador – e também estimulá-la, como Radu soube fazer tão bem em seu segundo premiado longa, Trem da Vida, que relata uma inusitada experiência de judeus da Europa do leste procurando fugir ao holocausto.

Ele mesmo um expatriado, um judeu romeno que fugiu à ditadura de Ceausescu e estudou cinema na França, Mihaileanu é sensível ao tema do exílio. É a partir daí que inicia sua história, em 1985, quando o serviço secreto israelense, o Mossad, com apoio dos EUA, lança a chamada “operação Moisés”. A operação visa a retirada aérea dos Falachas, judeus etíopes perseguidos em seu país, para um campo de refugiados no Sudão. Ocorrem falhas e milhares deles morrem de fome e sede pelo caminho, que fazem a pé.

Mesmo assim, há quem consiga alcançar os campos de refugiados, onde se abrigam não só judeus como cristãos e outros. Um deles é um menino cristão, órfão de pai, cuja mãe dará um jeito para que seja levado para Israel protegido por uma Falacha que perdeu seu filho.

O menino ganha o nome de Schlomo (Moshe Agazai) e enfrenta uma série de percalços, onde o menor talvez seja fingir que é judeu. Aos 9 anos, sofre com a saudade da mãe, a quem pensa que nunca mais verá, e a inadequação no novo país, onde o racismo contra os africanos é um dado nada desprezível.

Schlomo percorre uma série de orfanatos, criando conflitos sem fim, até o dia em que tem a sorte de ser adotado por uma família amorosa, progressista, de esquerda e não-ortodoxa em termos religiosos – quase boa demais. Seus pais são Yael (Yael Abecassis) e Yoram (Roschdy Zem) e ele tem um casal de irmãos. Nesse ambiente, ele cresce, tornando-se um belo adolescente (Moshe Abebe), que viverá uma história de amor complicada com a filha de um rabino intolerante.

O principal defeito do roteiro de Radu e Alain-Michel Blanc é atravancar a trajetória do protagonista de um excesso de incidentes melodramáticos, que finalmente quebram a unidade do filme. Seria melhor também que se tivesse optado por um pouco mais de contenção emocional em todos esses encontros e desencontros.

O filme também colecionou prêmios, como os troféus do público e o do júri ecumênico no Festival de Berlim 2005 e o César, principal prêmio francês, de melhor roteiro original em 2006.

Fonte: Cineweb

Um historiador romeno-brasileiro

Transcrevo, a seguir, o artigo Isaías Golgher, 94 anos - Um historiador do tempo das utopias, de autoria de Leonardo Coutinho e publicado em 13 de março de 2000 na revista ISTOÉ Gente.

Ele ouviu os primeiros discursos de Lênin pelo rádio, fugiu dos romenos depois de torturado e trouxe os primeiros textos completos de Marx para o Brasil

Dezembro de 1924. Um jovem judeu de 19 anos desembarcou no porto do Rio de Janeiro, foragido da perseguição policial em seu país. Carregado de idealismo e expectativas, Isaías Golgher chegou em busca de asilo político, depois de ter militado na luta pela libertação da Bessarábia (atual Moldova), que havia sido ocupada pela Romênia em 1917. Começou assim sua relação com o Brasil.

Formado em História pela universidade francesa de Sorbonne, ele cultivou o inabalável gosto pelos estudos. Uma paixão que pode ser traduzida em dezenas de livros e ensaios e na incrível capacidade de ler em 15 idiomas –, incluindo até a escrita cuneiforme, criada na Antigüidade pelo povo sumério, há cerca de 10 mil anos. Para isso, ele visitou várias vezes a cidade de Haifa em Israel, na década de 60. Aos 94 anos, radicado em Belo Horizonte, Golgher se apresenta como um protagonista de uma era de incertezas e utopias.

Em 1917, com 12 anos, Golgher se reuniu com acadêmicos e ativistas políticos para ouvir, pelo rádio de galena, o líder revolucionário Vladimir Lênin. Eram os primeiros discursos que antecederam a revolução encabeçada pelo líder socialista. Foi assim que recebeu a notícia do fim do Império Russo e da criação da União Soviética. Era a vitória dos bolcheviques – como eram conhecidos os revolucionários. Alguns meses após a tomada do poder pelos comunistas, Golgher viu as tropas romenas marcharem sobre seu país. Empolgados pelo ideal revolucionário, ele e os demais estudantes e intelectuais da Bessarábia iniciaram um movimento armado contra os invasores. Eles acreditavam que, por lutarem em defesa da revolução, seriam apoiados pelo poder central comunista em Moscou. A ajuda não chegou e as prisões e massacres foram cada vez mais intensos.

Em 1924, foi preso pelo aparelho militar romeno, a Securitate. Nas mãos dos militares, foi espancado e torturado diante de seus familiares. Os policiais romenos optavam pela tortura pública para amedrontar e chantagear as famílias das vítimas. Solto, rumou à América do Sul. O Brasil foi escolhido pelas notícias que partiam daqui e percorriam o mundo. “Nós, na Rússia, achávamos que o Brasil caminhava para o comunismo”, afirma. No Rio de Janeiro, Isaías Golgher foi hospedado por um primo. A nova terra que encontrou, após dois meses de viagem, era totalmente diferente.

Os primeiros meses no País foram de isolamento e estudo. O exercício que mais lhe ajudou no aprendizado do idioma foi a tradução de textos marxistas para o português. Golgher foi o primeiro a trazer os textos completos de Karl Marx para o Brasil. Até então, apenas os militantes do Partido Comunista Brasileiro (PCB) tinham acesso a fragmentos e artigos publicados na Europa. Mais familiarizado com a língua, passou a publicar artigos em jornais e revistas ligadas ao partido. Nos anos 30, com o surgimento do grupo de direita da Ação Integralista, que iniciou uma campanha contra os comunistas, foi perseguido, mesmo não sendo filiado ao PCB. Percebeu, então, que o Brasil passava por período de perseguição aos comunistas e judeus. Duplamente segregado, ele e sua mulher, Suzana, partiram para a França, onde iniciou seus estudos acadêmicos.

De volta ao País, após a Segunda Guerra Mundial, radicou-se em Belo Horizonte, onde vive até hoje. Em 1950, Golgher encontrou um novo rumo para seu trabalho. A pedido de um amigo americano, que pesquisava a presença dos judeus no Nordeste do Brasil, o historiador começou a vasculhar o Arquivo Público Mineiro. Não encontrou uma linha sequer que ajudasse no trabalho do colega, mas impressionou-se com os documentos que relatavam a história de Minas. Decidiu pesquisar diversos arquivos em Portugal, Holanda, Espanha, França e Inglaterra, onde recolheu uma rica base de dados. Apaixonado pelo tema, escreveu Guerra dos Emboabas, um dos clássicos da história de Minas.

A obra retrata um dos primeiros levantes da história do Brasil contra o domínio da coroa portuguesa, ocorrido no princípio do século XVIII. “O sentimento de liberdade demonstrado pelo povo de Minas remontava à experiência dos primeiros meses de vitória da revolução russa, quando cada pessoa passou a ser um grajdanin (cidadão)”. Todas as manhãs, ele trabalha em seu escritório no centro de Belo Horizonte. A rotina continua inalterada, mesmo depois da morte de sua mulher, em julho de 1997. Incansável, ele colabora com jornais locais e segue na produção de seus ensaios. O mais recente, publicado no final do ano com o título “O Anticomunismo do Comunismo Chinês”, faz uma reflexão sobre os 50 anos da Revolução Chinesa. “Eu não posso parar. Mais que um historiador, sou um sujeito histórico. Sigo no movimento das engrenagens do tempo.”

Fonte: ISTOÉ Gente