24.7.08

A via-crúcis da vida clandestina

Reproduzo, a seguir, artigo A via-crúcis da vida clandestina, de autoria de Rafael Dias, sobre o filme 4 meses, 3 semanas e 2 dias, do cineasta romeno Cristian Mungiu, publicado pela revista pernambucana O Grito! em 08 de fevereiro de 2008.

Das terras opacas e cinzas da gelada Romênia vem uma preciosidade sensível do cinema contemporâneo. 4 meses, 3 semanas e 2 dias (4 luni, 3 saptamani si 2 zile, 2007), que estréia esta semana no Recife, é o segundo longa-metragem do jovem diretor Cristian Mungiu. A impressão, porém, é a de um veterano com uma condução segura e burilada por trás das câmeras. Longe da máquina de Hollywood, o cineasta romeno fez uma obra-prima simples, desprovida de enfeites, mas com uma abordagem incisiva e doses de realismo contundente. Logo de imediato, o filme causou comoção perante a crítica e arrebatou por aclamação a Palma de Ouro no Festival de Cannes do ano passado (há décadas não se via uma unanimidade assim na Croisette) - uma honra mais que merecida. Esqueça a categoria de melhor filme em língua estrangeira do Oscar, à qual sequer foi indicado entre os cinco. Este é, sem dúvida, uma das gratas surpresas de 2007.

É fácil entender por que 4 meses…, que tinha tudo para dar errado, inverteu o jogo a seu favor. Com parcos recursos financeiros, Mungiu tinha em mãos um tema árido - o aborto clandestino, baseado em uma experiência autobiográfica, tendo o autoritarismo do regime militar do ditador Ceaucescu, de 1987, como pano de fundo - e munição de sobra para armar um melodrama carregado nas tintas. Mas fez melhor. Costurou a história de duas amigas, Gabita (Laura Vasiliu) e sua amiga Otilia (Anamaria Marinca), que percorrem uma via-crúcis dolorosa e amarga para fazer um aborto no mercado negro, com um olhar humanista sobre os dramas pessoais. Mungiu preferiu passar a largo de discussões acaloradas (e panfletárias) acerca de posições políticas e proselitismos. E acerta em cheio: não há arestas, o que resta são imagens que revelam o interior mais puro dos personagens, seus medos, fraquezas e hesitações.

Por isso que o filme não se limita a discutir os méritos do aborto. Muito menos parece ser do feitio do diretor pôr mais lenha na discussão propondo moralismos e soluções fáceis para “eliminar” o sintoma social. Aparenta, em si, ser mais uma obra que crava suas garras na hipocrisia e naquilo que há de mais frágil e deteriorado nas relações humanas. Ou seria o aborto apenas um ato mecânico como sugere ironicamente o título, uma contagem de tempo para fins cirúrgicos? É nesse sentido que brilha Otilia, a amiga que luta, corre e se doa por inteira (além até dos seus próprios limites) para ajudar Gabita, que é o seu inverso, passiva e dissimulada, a se livrar do feto. Humana e forte, Otilia é a única personagem lúcida desta trama rodeada por pessoas anestesiadas pela atmosfera cinzenta de Bucareste.

Apesar dos elogios em profusão, Mungiu recebeu críticas ferozes pela sua forma áspera de usar a câmera. Os planos sistematicamente estáticos, como na cena em que as garotas negociam com o médico clandestino ou no jantar da casa do namorado de Otilia, em vez de mostrar várias tomadas e ângulos diferentes - acusam os analistas - sugerem uma “manipulação” do olhar. Quando, pelo contrário, a lente potencializa a sensação de náusea e a asfixia do ambiente e de quem transita nele. Também desferiram muitas críticas a ele quanto à crueza de algumas cenas. Mungiu explicou que, a partir do momento em que o filme chegou a uma sinceridade sem restrições, a imagem nua, seja ela bela ou feia, fez-se necessária.

Outra marca de Mungiu é o de posicionar a câmera apoiada “nas costas” dos personagens, como se tentasse acompanhar o mais perto possível o que cada um deles vê e sente, o que lhe rendeu comparações aos irmãos Dardenne. O diretor romeno, no entanto, finca com esta obra seu estilo próprio na cinematografia. Com um modo de enquadrar aparentemente seco, extrai de um único plano o que muitos não conseguem fazer em um filme inteiro. Mas não é de todo tenebroso. Há também muita ironia, quebras de expectativa, pequenas pistas falsas, intenções e refugos, como uma parábola para a própria vida: um ciclo de coisas que começam e não terminam, ficam em aberto simplesmente, sem explicação.

Denso e terno, 4 meses… coroa a ótima fase do cinema romeno, que vem obtendo destaque nos últimos anos com produções de alta qualidade, a despeito dos baixos orçamentos, como é o caso do excelente À leste de Bucareste, de Corneliu Porumboiu, e A Morte do Senhor Lazarescu, de Cristi Puiu. Apressados, alguns especialistas já estão chamando essa “nova onda” de nouvelle vague romena. Pois que seja, uma vaga que traga consigo uma safra boa que oxigene o cinema. Mais do que nunca se precisa disso. De menos discursos e efeitos. Mais imagem pura, a honestidade do não-dito.

4.7.08

Nostalgie in culori de Rio (6)

Reproduc mai jos partea 6 a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:

În 1961, Jean Boghici inaugurează la Rio galeria sa de artă plastică, intitulată “RELEVO”, care devine imediat un far al artei contemporane braziliene. Galeria “RELEVO” expune şi introduce pe piaţa braziliană pictori francezi contemporani, printre care membrii grupului “L’Ecole de Paris”, în 1964.

Jean Boghici este în acelaşi timp la originea nenumăratelor evenimente de avangardă ale anilor ‘60, nu numai în domeniul artelor plastice, dar şi al teatrului sau dansului. Timp de câţiva ani, în decursul anilor ‘60-’70, Jean Boghici navighează între Rio şi Paris, prezentând şi promovând în Franţa arta braziliană sau cea legată de vizitele călătorilor europeni în Brazilia secolului XIX, cum ar fi Jean-Baptiste Debret [poza].

Reîntors în Brazilia în 1978, Jean Boghici deschide o nouă galerie la Ipanema, unde sunt expuşi în permanenţă liderii artei braziliene contemporane, precum Torres Garcia, Sergio Telles, Rubens Gerchman, Vicente do Rego Monteiro şi mulţi alţii. Un loc special este consacrat lui Emeric Marcier, pictor brazilian de origină română, născut în 1908 la Cluj, prieten intim al lui Jean Boghici, care a realizat un remarcabil portret al colecţionarului de artă braziliană, născut pe malurile Dunării. Pentru că, între timp, Jean Boghici a acumulat o impresionantă colecţie de tablouri şi sculpturi pe care le-a expus sau împrumutat diferitelor muzee şi galerii prestigioase din Brazilia sau din Franţa.

În urma unei expoziţii din cadrul muzeului “de la Seita” din Paris, în care Jean Boghici participase cu opere de Di Cavalcanti şi Tarsila, din colecţia lui particulară, criticul Otto Hahn scria în revista “l’EXPRESS”: “Arta unei ţări excentrate datorează mult colecţionarilor. Gilberto Chateaubriand şi Jean Boghici se numără printe cei mai activi din Brazilia. Primul a adunat mii de obiecte şi ar putea, el singur, să umple câteva muzee. Al doilea, mai eclectic, şi-a început colecţia cu Jean-Baptiste Debret, şi urmăreşte arta contemporană selecţionând diferitele etape. Într’un moment când arta braziliană înfruntă scena internaţională, aceşti doi esteţi ai modernităţii, care au împrumutat cu dărnicie diferite opere, sunt în mod justificat onoraţi.” [Va continua!]

Sursa: AlterMedia

3.7.08

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (2)

Reproduc mai jos a doua parte a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Dan Boghiu a vazut lumina zilei la Iasi, intr-o familie de oameni cu stare. Curand, dupa nasterea sa, parintii se vor muta la Bucuresti, unde Dan isi va petrece copilaria si adolescenta. In amintirile veteranului de azi, capitala tarii ni se infatiseaza ca un oras inca patriarhal, prin care civilizatia Occidentului mai umbla sa risipeasca fumul narghilelelor si parfumul Orientului. Birjele intreceau in numar masinile, oltenii cobilitari isi strigau marfa pe strazi, iar noaptea, in unele cartiere, lampagii soseau sa aprinda felinarele cu gaz. Oras placut, molcom, in care sfaraiau gratarele cu mititei, vinul curgea garla si omul avea ragaz sa le faca pe toate fara graba. "Astfel au trecut anii copilariei, intr-o casa indestulata, vesela, fara grija zilei de maine. Asa se traia in Bucurestiul acelor ani, supranumit si Micul Paris, oras modern, pitoresc, in acelasi timp, cu magazine de lux, dar si cu dughene, cu restaurante sclipitoare si crasme de cartier, cu putine automobile si cu trasuri cu muscali barbosi pe capra".

Odata cu sosirea vacantei mari, mai povesteste Dan, familia isi petrecea vacanta in statiunea Slanicul Moldovei, considerata pe atunci ca un Karlsbad al Romaniei. Toate acestea pana la fatidicul august 1944, cand, asa cum aratam mai sus, soarta avea sa deschida un nou capitol in viata adolescentului. Dar sa reluam firul acestei odisei.

Trenul de "Crucea Rosie" si-a continuat drumul pana la Viena, atacat de avioane britanice, care au facut prapad printre civilii si ranitii din vagoane. In capitala Austriei, romanii fugiti din tara sunt intampinati de reprezentantii Guvernului National Roman din Exil, care le propun ca destinatie finala orasul Erfurt. Aici, pe baza de optiuni personale, se formeaza Armata Nationala, mai tarziu sub conducerea generalului Chirnoaga [poza], care, in decembrie 1944, va numara deja 8000 de combatanti. Toti acestia impartasesc aceeasi parere: alianta cu rusii si arestarea Maresalului Antonescu reprezinta un act de tradare, rusine care trebuie spalata prin lupta.

Dan Boghiu face parte din regimentul Panzer-Grenadier, in care ostasii sunt instruiti sa manuiasca arme pentru distrugerea tancurilor inamice. Regimentul este trimis sa apere un colt al Oderului in plina iarna, iar Dan Boghiu, care abia implinise 18 ani, izbuteste sa loveasca un tanc rusesc. Tot acolo, intr-o groapa de obuz, un camarad german cu ambele picioare retezate, ii moare in brate, dar nu inainte de a-i incredinta inelul si cateva randuri pentru parintii lui. [Va continua.]