Articolul partial reprodus mai jos a fost semnat de Horia Turcanu si publicat pe nr. 745/2006 din revista Formula AS.
Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul.
Povestile supravietuiesc personajelor. Povestile, mai ales atunci cand sunt adevarate, au viata lor, destinul lor si drumul lor misterios catre noi. Ca si cum Cineva ar avea grija ca povestile sa nu moara, sa nu se piarda, sa nu dispara.
O voce in noapte
Intr-o noapte, intorcandu-ma cu masina spre Bucuresti, am nimerit din intamplare pe Radio Romania Cultural, unde o voce de barbat invaluitoare si profunda facea portretul unei femei. "Era de o frumusete rapitoare", spunea vocea, "ochii ei erau intunecati, adanci, misteriosi, era in ei o tacere, o asteptare, o promisiune, ceva tulburator, care-i facea pe barbati sa incremeneasca in prezenta ei. Avea o neliniste tacuta, care exploda, uneori, in accese de o energie formidabila, avea o prezenta extraordinara si, in acelasi timp, parea dusa pe alta lume. Avea pielea alba si parul de un negru adanc, dar ochii, mai ales ochii o faceau sa fie ceea ce era. Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." Fermecat, am pornit reportofonul, de care nu ma despart niciodata. "Si acum", spunea vocea, "imaginati-va Bucurestii anilor 1900, Calea Victoriei, trasurile, teatrele, lampioanele, lumea aceea frumoasa a inceputului de secol 20. Aurora, caci asa se numea, avea cam 17 ani atunci cand a fugit de-acasa cu un teatru ambulant. Voia sa devina dansatoare si actrita, voia sa cucereasca lumea si gloria. Asa a inceput povestea extraordinara a Aurorei Fulgida, cea care avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut sud-american, despre care astazi nu se mai stie aproape nimic."
Cred ca povestea a durat aproape o ora. Am asteptat, curios, sa aflu cine era. Cum de nu recunoscusem vocea aceea, inconfundabila prin melancolia ei? Era Corneliu Medvedov, regizor si critic de film, un om pe care il cunosteam. De fapt, intamplarea aceasta, de a asculta istoria uitata a Aurorei Fulgida, povestita atat de incitant, facea parte din destinul misterios al povestii. Era felul de a se intoarce acasa, dupa o suta de ani, al acestei povesti. Asa trebuia sa fie.
Don Quijote al povestilor
Cateva zile mai tarziu. Iata-ma in apartamentul burdusit de carti si de documente, semanand mai curand cu o imensa biblioteca, al regizorului Corneliu Medvedov. Stam intr-o camera mica, sufocati de carti si de fum de tigara. Are, si "in direct", fata in fata cu mine, aceeasi voce profunda, unduioasa cumva, de povestitor cu vocatie, si o expresie a fetei care-mi aminteste de Don Quijote. Un Don Quijote al cartilor si al povestilor uitate.
"Pur si simplu, o pot vedea", zice Medvedov, cu ochii mijiti din pricina fumului de tigara. "Nu stiu cum, prin ce miracol al mintii o pot vedea pe aceasta femeie, atunci cand inchid ochii. Poate sa para absurd, pentru ca in realitate eu stiu doar cateva fotografii ale ei, din perioada de glorie, cand devenise marea diva a cinematografului sud-american. Nu exista fotografii ale ei de tinerete, din Bucurestii anilor 1890, si cu toate acestea, eu o pot vedea asa cum arata ea atunci, la 17 ani, cand a fugit de-acasa. Aproape ca pot vedea casa familiei sale din cartierul Uranus, care acum nu mai exista, vad Bucurestii acelor timpuri de acum o suta de ani, cu platani uriasi, marginind trotuarele, cu case vechi si frumoase, facute dupa model parizian, un Bucuresti al trasurilor elegante, al bulevardelor, al gradinilor de vara, in care jucau trupe cu glorie efemera, al cafenelelor in care se aduna lumea buna si cosmopolita a acestui oras, care era cu adevarat o capitala europeana. Si in mijlocul acestui decor, pe care poate ca l-am reconstituit din albume vechi de fotografii si din filme foarte vechi, o vad pe ea. Ciudat, nu?"
Corneliu Medvedov este el insusi un prizonier al trecutului, si poate ca de aceea, povestea Aurorei Fulgida l-a ales tocmai pe el pentru a se intoarce acasa, in Romania, dupa o suta de ani. L-a ales pentru ca este in stare sa reconstituie, din mii de bucatele disparate, un tablou, o atmosfera sau un personaj ce parea sortit uitarii pentru totdeauna. (Va continua.)
Sursa: Formula AS
Regina filmului mut a fost romanca: Aurora Fulgida, cea scaparatoare ca fulgerul.
Povestile supravietuiesc personajelor. Povestile, mai ales atunci cand sunt adevarate, au viata lor, destinul lor si drumul lor misterios catre noi. Ca si cum Cineva ar avea grija ca povestile sa nu moara, sa nu se piarda, sa nu dispara.
O voce in noapte
Intr-o noapte, intorcandu-ma cu masina spre Bucuresti, am nimerit din intamplare pe Radio Romania Cultural, unde o voce de barbat invaluitoare si profunda facea portretul unei femei. "Era de o frumusete rapitoare", spunea vocea, "ochii ei erau intunecati, adanci, misteriosi, era in ei o tacere, o asteptare, o promisiune, ceva tulburator, care-i facea pe barbati sa incremeneasca in prezenta ei. Avea o neliniste tacuta, care exploda, uneori, in accese de o energie formidabila, avea o prezenta extraordinara si, in acelasi timp, parea dusa pe alta lume. Avea pielea alba si parul de un negru adanc, dar ochii, mai ales ochii o faceau sa fie ceea ce era. Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." Fermecat, am pornit reportofonul, de care nu ma despart niciodata. "Si acum", spunea vocea, "imaginati-va Bucurestii anilor 1900, Calea Victoriei, trasurile, teatrele, lampioanele, lumea aceea frumoasa a inceputului de secol 20. Aurora, caci asa se numea, avea cam 17 ani atunci cand a fugit de-acasa cu un teatru ambulant. Voia sa devina dansatoare si actrita, voia sa cucereasca lumea si gloria. Asa a inceput povestea extraordinara a Aurorei Fulgida, cea care avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut sud-american, despre care astazi nu se mai stie aproape nimic."
Cred ca povestea a durat aproape o ora. Am asteptat, curios, sa aflu cine era. Cum de nu recunoscusem vocea aceea, inconfundabila prin melancolia ei? Era Corneliu Medvedov, regizor si critic de film, un om pe care il cunosteam. De fapt, intamplarea aceasta, de a asculta istoria uitata a Aurorei Fulgida, povestita atat de incitant, facea parte din destinul misterios al povestii. Era felul de a se intoarce acasa, dupa o suta de ani, al acestei povesti. Asa trebuia sa fie.
Don Quijote al povestilor
Cateva zile mai tarziu. Iata-ma in apartamentul burdusit de carti si de documente, semanand mai curand cu o imensa biblioteca, al regizorului Corneliu Medvedov. Stam intr-o camera mica, sufocati de carti si de fum de tigara. Are, si "in direct", fata in fata cu mine, aceeasi voce profunda, unduioasa cumva, de povestitor cu vocatie, si o expresie a fetei care-mi aminteste de Don Quijote. Un Don Quijote al cartilor si al povestilor uitate.
"Pur si simplu, o pot vedea", zice Medvedov, cu ochii mijiti din pricina fumului de tigara. "Nu stiu cum, prin ce miracol al mintii o pot vedea pe aceasta femeie, atunci cand inchid ochii. Poate sa para absurd, pentru ca in realitate eu stiu doar cateva fotografii ale ei, din perioada de glorie, cand devenise marea diva a cinematografului sud-american. Nu exista fotografii ale ei de tinerete, din Bucurestii anilor 1890, si cu toate acestea, eu o pot vedea asa cum arata ea atunci, la 17 ani, cand a fugit de-acasa. Aproape ca pot vedea casa familiei sale din cartierul Uranus, care acum nu mai exista, vad Bucurestii acelor timpuri de acum o suta de ani, cu platani uriasi, marginind trotuarele, cu case vechi si frumoase, facute dupa model parizian, un Bucuresti al trasurilor elegante, al bulevardelor, al gradinilor de vara, in care jucau trupe cu glorie efemera, al cafenelelor in care se aduna lumea buna si cosmopolita a acestui oras, care era cu adevarat o capitala europeana. Si in mijlocul acestui decor, pe care poate ca l-am reconstituit din albume vechi de fotografii si din filme foarte vechi, o vad pe ea. Ciudat, nu?"
Corneliu Medvedov este el insusi un prizonier al trecutului, si poate ca de aceea, povestea Aurorei Fulgida l-a ales tocmai pe el pentru a se intoarce acasa, in Romania, dupa o suta de ani. L-a ales pentru ca este in stare sa reconstituie, din mii de bucatele disparate, un tablou, o atmosfera sau un personaj ce parea sortit uitarii pentru totdeauna. (Va continua.)
Sursa: Formula AS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu