Un basarabean în Maranhão (4)

Ne povesteste azi Andrei Cuzuioc despre un loc minunat in Brazilia, care surprinde prin peisajul sau unic.

„Locul unde am ajuns: Lençóis Maranhenses sau Paradisul pe pămînt. Era ora 6 seara cînd ne-am pornit din Bacabeira. Am aşteptat vreo 2 ore la staţia destinată care duce spre Barreirinhas. Autobuse în zona ceea nu prea merg. Într-un fel sau altul merg dar puţine. Destinul ne-a oferit un taxi care mergea în zona ceea. În acelaşi taxi erau şi alţi tineri care doreau să ajungă spre o oarecare destinaţie corespunzătoare. Cam pe la vreo 11 seara am ajuns in Barreirinhas. Ne simţeam obosiţi şi flămînzi la moment. Era important să găsim o cafenea. Dar mai întîi de toate ne-am cazat, ceea ce ne-a facut să lăsăm bagajele în camere şi mai apoi să căutăm o cafenea. Practic peste tot era închis. Mai rămăsese doar o tejghea la margine de drum, important e să fie pîine şi apă, ceea ce am şi făcut. O altă necesitate era somnul. Îndată am adormit.

Era ora 7 dimineaţa cînd ne-am trezit. După un café da manhã de calitate a apărut jeep-ul pentru a ne deplasa spre Lençóis. Lenssois se află într-o zonă pustiitoare, drumul este cuprins de nisip, deaceea este necesar de închiriat jeep-ul. În el au mai mers patru turişti din Minas Gerais. Plimbarea cu jeep-ul a fost foarte stimulativă şi aventuroasă pe cîmpurile nisipoase şi covărşitoare. De aici am ajuns la rîul care conectează cu Lençóis. Pentru a traversa rîul am intrat cu toţii pe feribot. După parcurgerea rîului ne-am alăturat din nou maşineleor mari pentru a mai parcurge cîteva sute de metri.

Peste cîteva sute de metri a apărut paradisul. Lumina cerească străbătea puternic pe teritoriu acoperit de o mantie aurie şi fină a munţilor nisipoşi, la care piciorele se lunecau lin pe acele teritorii explorate dar pustii. Mii de lacuri se amestecă în pustiurile rătăcite. Soarele ilumina binevoitor feţele vizitatorilor din toate părţile Braziliei şi ale altor ţări. În momentul acesta ne-am văzut în apă. Iar apa de un verde albăstriu cristalină ca apa de izvor, era plăcerea unui moment veşnic.

Dintr-un moment în altul ne scăldam în alte lacuri, şi alte lacuri erau unu lângă altul, de parcă ne aşteptau să comunicăm cu ele. De fapt pe lângă ceea ce am văzut a fost destul pentru a mă impresiona, dar acest teritoriu cuprindea zeci şi zeci de km în lungime şi lăţime. La moment ţi se părea că te afli în paradis. Ceea ce te făcea să nu te mai întorci pe pământ. Iar paradisul reprezenta inima naturei uluitoare care te ridica spre veşnica iubire şi pace interioară. Cu puţin după aceea am privit filmul „Casa de Areia” realizat de Andrucha Waddington. Filmul este realizat în Lençóis Maranhenses, explicând viaţa unei familii care s-a dezis să trăiască în oraş şi a plecat să trăiască in Lençóis, un absurd al realităţii, sau poate o continuare a realităţii irealizabile, frustrante. Pentru a înţelege de ce este imposibil să trăieşti în Lençóis este necesar să mergi la Lençóis sau să vezi acest film. Un vis irealizabil pentru cei care s-au decis să trăiască pe pământul din Lençóis.

De fapt, locul pe care l-am văzut nu se redă prin cuvinte, deşi limbajul ne ajută să delimităm unele posibilităţi ale miracolului create de Dumnezeu. Acesta însă te face să rămâi frapat de toate ceea ce vezi. Iar ceea ce vezi este peizajul. Peizajul este perceput şi interiorizat pentru a reflecta din noi un amestec colorific ale emoţiilor pozitive.

Dintr-un moment sau altul în aceeaşi zi ne-am întors de unde am venit. Iar am venit de nu prea departe de unde eram cazaţi. Barreirinhas este municipiul şi regiunea care te conectează cu Lençóis la 30 km.”