Parceria estratégica UE-Brasil

A União Européia vai apresentar nesta quarta-feira, 30 de maio, uma proposta de "parceria estratégica" com o Brasil.

"O Brasil é o maior país da América do Sul e o líder natural do Mercosul e da região", afirmou o embaixador da União Européia no Brasil, João Pacheco.

A proposta será feita pela Comissão Européia, o órgão executivo do bloco, ao Parlamento Europeu e aos 27 países-membros.

Se aprovada, a oferta será apresentada ao Brasil ainda este mês, e os primeiros temas da agenda comum já seriam discutidos na reunião de cúpula entre Brasil e União Européia marcada para o dia 4 de julho, em Lisboa, com a presença do presidente Luiz Inácio Lula da Silva.

Somente seis países têm uma relação de parceria estratégica com a União Européia: Rússia, Índia, China (os outros três integrantes do chamado BRIC), Estados Unidos, Canadá e África do Sul.

O embaixador destacou que o estoque de investimento europeu no Brasil é de 80 bilhões de euros, maior do que a soma dos membros restantes do BRIC. Além disso, a União Européia responde por 22% do comércio externo brasileiro - embora o Brasil seja responsável por apenas 1,8% do comércio do bloco.

(No desenho, o mapa do Brasil e os países da Europa: cabem todos e ainda sobra espaço. Fonte: Lusotopia.)

Fonte do artigo: O Estado de S. Paulo

Mungiu na imprensa brasileira

A Palma de Ouro de Cannes ao diretor romeno Cristian Mungiu repercutiu positivamente no mundo inteiro, inclusive no Brasil. Confira, abaixo, o artigo de 27 de maio do jornal O Estado de S. Paulo, de autoria de Flávia Guerra:

"Foi o ano da Romênia no 60º Festival de Cinema de Cannes. 4 meses, 3 semanas e 2 dias, de Cristian Mungiu levou neste domingo, 27, a Palma de Ouro 2007. "Estou muito feliz. Até poucas semanas atrás eu não tinha nem dinheiro para lançar o filme. Que esse prêmio sirva de incentivo a todos os pequenos cineastas do mundo, porque ele é prova de que não é preciso ter um absurdo de dinheiro para fazer um bom filme", declarou o diretor.

O grande prêmio do júri foi para Mogari no Mori, de Naomi Kawase. Paranoid Park, de Gus Van Sant, levou o prêmio especial pelo 60º aniversário do festival. O melhor roteiro foi para o turco Fatih Akin, pelo belíssimo The Edge of Heaven.

Melhor direção para Julian Schnabel por Le Scaphandre et le Papillon. O prêmio de melhor ator foi para o russo Konstantin Labronko, por The Punishment. Já a chinesa Jeon Do-Yeon recebeu o prêmio de melhor atriz por sua atuação em Secret Sunshine.

Prêmios do Júri foram para Persépolis, bela animação da iraniana Marjane Satrapi, e Stillet Light, de Carlos Reygadas. O melhor curta-metragem foi Ver llover, de Elisa Miller.

História angustiante

Quatro meses, Três Semanas e Dois Dias foi um dos primeiros filmes exibidos na mostra competitiva e liderou virtualmente desde o primeiro momento.

A trama se desenrola em um único dia e conta a história de Gabita, que faz um aborto ilegal, e das provações sofridas por sua amiga e cúmplice Otilia.

A popularidade do filme em Cannes condiz com o clima reinante entre os filmes da competição oficial, repletos de histórias angustiantes. Vários deles também incluem atuações de alto nível de suas atrizes principais.

Quatro meses, Três Semanas e Dois Dias foi um dos poucos filmes em Cannes este ano que uniu os críticos franceses e os do resto do mundo.

O abismo freqüentemente grande entre os dois grupos tornou esta 60.ª edição de Cannes ainda mais imprevisível que de costume, apesar do consenso geral de que a qualidade dos filmes da competição principal foi muito boa."

Seara braziliana la Bucuresti

Brazilia: superputerea anului 2050

Cine ne va conduce în 2050?

Puterea în politica internaţională este ca vremea. Toată lumea vorbeşte despre ea, dar puţini o înţeleg.

Joseph S. Nye Jr., 1990

La ceea ce a afirmat cercetătorul din domeniul relaţiilor internaţionale Joseph Nye în 1990, noi am putea adăuga şi faptul că, la fel ca vremea, puterea este schimbătoare. Puterea unui stat evoluează în timp nu doar ca rezultat al luptei pentru acumularea de putere între actorii internaţionali (perspectiva realistă), dar şi ca efect al schimbării naturii puterii. Ceea ce în trecut reprezenta putere pentru un stat (de exemplu mărimea flotei sau a armatei, rezervele de aur) nu mai este echivalent cu modul în care definim astăzi puterea (avans tehnologic, prestigiu, multiple relaţii comerciale). Iar cea mai bună dovadă în acest sens rămâne creşterea şi descreşterea, de-a lungul timpului, a marilor puteri.

Datorită acestei relativităţi parţiale şi evoluţii constante, problematica puterii a stârnit de-a lungul timpului nu numai numeroase încercări ştiinţifice de a cuantifica puterea reală a unui stat sau de a prezice viitorul statelor puternice, dar şi numeroase critici. Cel mai recent demers în acest sens îl constituie studiul realizat de doi cercetători (Dominic Wilson şi Roopa Purushothaman) de la compania Goldman Sachs, studiu care a fost remarcat mai ales datorită unor concluzii inedite.

Noii împăraţi

Dacă la începutul secolului al XX-lea puterea unui stat rezulta mai ales din capacităţile sale militare (care îi confereau puterea de a influenţa ordinea internaţională după propria voinţă, fapt ce a condus la dezastruoasele războaie mondiale), iar în perioada Războiului Rece puterea era corelată cu stadiul de dezvoltare tehnologico-militar (deţinerea armelor nucleare, sateliţi etc.), în următoarele secole este posibil ca aceste elemente să treacă în plan secund, puterea unui stat devenind din ce în ce mai mult echivalentă cu puterea sa economică (care îi va permite să-şi proiecteze interesele la nivel internaţional într-un mod mult mai paşnic).

Încercând să prezică pe termen lung evoluţia economică a mai multor economii care astăzi sunt abia în curs de dezvoltare, studiul amintit mai sus ajunge la o concluzie neaşteptată: în 2050, Brazilia, Rusia, India şi China (sau grupul BRIC) vor acumula împreună o putere economică care o va depăşi pe cea a statelor care astăzi fac parte din G6 (grupul celor mai dezvoltate şase economii: Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia).

Conform analizei, în următorii 50 de ani, economia braziliană va înregistra o rată de creştere medie de 3,6% pe an, ceea ce îi va permite ca în 2025 să depăşească puterea economică a Italiei, în 2031 pe cea a Franţei, iar cinci ani mai târziu chiar pe cea a Germaniei şi Marii Britanii. Rata de creştere economică a Chinei, care în ultimii ani a înregistrat valori-record, în jur de 8% pe an, se va diminua treptat, în 2020 ajungând la 5%, iar în 2035 la 3,5%. Cu toate acestea, creşterea constantă îi va permite Chinei să devină, în 2041, cea mai mare economie de pe glob. Creşterea economică a Rusiei va fi încetinită în următoarea jumătate de secol de diminuarea populaţiei active (fenomen care astăzi, în economiile dezvoltate, pune deja numeroase probleme). Cu toate acestea, economia rusească o va depăşi pe cea italiană în 2018, pe cea franceză în 2024, pe cea britanică în 2027, iar pe cea germană în 2028. În acest context, în care creşterea economică este însoţită de descreşterea demografică, Rusia va deveni, la jumătatea secolului al XXI-lea, ţara cu cel mai ridicat nivel al veniturilor pe cap de locuitor comparativ cu celelalte trei state din grupul BRIC. Din păcate, în India nu se va întâmpla acelaşi fenomen deoarece în această ţară creşterea economică (care se va menţine la un nivel destul de bun, peste 5%, pe toată durata următoarelor cinci decenii) va fi însoţită de o creştere demografică accentuată, ceea ce va face ca veniturile pe cap de locuitor să rămână la un nivel inferior. Cu toate acestea, conform analizei amintite, economia Indiei o va depăşi în 2032 pe cea a Japoniei.

De pe urma creşterilor economice înregistrate în grupul BRIC nu vor beneficia doar statele respective, ci şi vecinii lor şi partenerii comerciali. Aceste transformări vor avea cu siguranţă şi un impact asupra situaţiei geopolitice, preconizându-se un transfer al centrului de interes dinspre zona euro-atlantică spre cea asiatică (China, India şi parţial Rusia sunt state asiatice).

Cât de reale sunt aceste previziuni?

Dacă ar fi să ne luăm după exemplele istoriei, rezultatele studiului Goldman Sachs nu sunt atât de surprinzătoare. De exemplu, în anii ’60, Germania şi Japonia erau state în curs de dezvoltare care abia îşi refăceau economiile după efectele dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial, Japonia fiind chiar mai săracă decât Argentina. Cu toate acestea, între 1955-1985, deci doar în treizeci de ani, Produsul Intern Brut (PIB) japonez a crescut de 8 ori, în timp ce producţia industrială s-a mărit de zece ori. Între 1970 şi 1995 yenul japonez s-a apreciat cu peste 300%. Tot în decurs de treizeci de ani, între 1970 şi 2000, economia Coreii de Sud a crescut de nouă ori, Coreea de Sud transformându-se dintr-un stat cu un venit pe cap de locuitor foarte mic într-un „tigru asiatic” economic.

Desigur că astfel de studii, pe termen lung, pot fi şi eronate, ele depinzând de stabilitatea pe perioada de timp analizată a unor asumpţii iniţiale. Pentru ca scenariul prognozat să poată deveni real, cele patru state, astăzi economii în curs de dezvoltare, trebuie să implementeze politici macroeconomice eficiente (reducerea inflaţiei, creşterea gradului de colectare a veniturilor, administrarea cu succes a ratei de schimb valutar şi a masei monetare etc.), să dezvolte instituţii politice stabile şi puternice (care să încurajeze investitorii), să se deschidă comerţului internaţional şi investiţiilor străine directe şi chiar să investească sume importante în sistemul educaţional. În prezent, există numeroase necunoscute despre cum va evolua democraţia în Rusia sau China, despre cum Brazilia va reuşi să se stabilizeze macroeconomic sau despre capacitatea Indiei de a permite investiţii străine importante şi de a sprijini financiar educaţia.

La aceste necunoscute, ce ţin mai mult de capacitatea respectivelor state în curs de dezvoltare de a crea condiţiile necesare pentru asigurarea succesului economic, se adaugă o serie de necunoscute ce ţin de evoluţia istorică, de acele „accidente” sau evenimente majore care au schimbat cursul istoriei. De exemplu, în perioada de industrializare masivă sovietică, nu puţine au fost analizele care prognozau că economia URSS o va depăşi pe cea a Statelor Unite. Sfârşitul secolului al XX-lea ne-a demonstrat nu doar că economia sovietică nu a putut să o depăşească pe cea americană, dar şi că înscrierea ei în această competiţie pentru supremaţie i-a grăbit sfârşitul.

Vor deveni Brazilia, Rusia, India şi China noii împăraţi la jumătatea secolului al XXI-lea? Vor fi aceste state viitoarele mari puteri? Din punct de vedere strict economic, acest scenariu este plauzibil, cu condiţia ca asumpţiile iniţiale să rămână stabile în timp. Din alte puncte de vedere scenariul devine relativ. Chiar dacă economicul a devenit predominant, celelalte componente ale puterii unui stat (puterea militară, avansul tehnologic, resursele naturale, evoluţia demografică) rămân importante. Şi aici ar fi de adăugat elementele „soft” ale puterii ca tradiţia, statutul, cultura, influenţa, relaţiile privilegiate cu unii actori. Nu în ultimul rând, ascensiunea statelor din grupul BRIC va depinde de descreşterea puterii celorlalţi actori dominanţi cum ar fi Statele Unite. Dacă ar fi să ne luăm după Robert Gilpin, ciclul creşterii, maturizării şi descreşterii marilor puteri este unul continuu, în această optică emergenţa unei alte puteri în locul Statelor Unite (fie că e vorba de China, India, Rusia, Brazilia sau oricare alt stat) fiind inevitabilă.

Autorul acestui articol (2005), publicat in revista Cadran politic, este Cristian Banu. Îi multumim pentru generoasa colaborare.

Romania si Brazilia, o paralela interesanta

Deşi aflate la mii de kilometri distanţă, între România şi Brazilia există multe asememănări atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic. Din punct de vedere politic, scenele sunt dominate în ambele ţări de un lider populist, cu un limbaj pe placul maselor. Din punct de vedere economic, ambele au trecut prin perioade dificile şi se află acum pe un trend ascendent şi ambele au renunţat de bună voie la tutela FMI.

Desigur, este greu să compari situaţia României cu cea a Braziliei, deşi există numeroase lucruri în comun. Ceea ce le diferenţiază însă, este tocmai lucrul care face ca Brazilia să se poată descurca singură, în vreme ce România pare în continuare că nu. În vreme ce preşedintele brazilian chiar face, administraţia românească mai mult vorbeşte.

Politicile economice stricte adoptate în primul mandat al lui Luiz Inácio Lula da Silva au condus la stabilitatea macro-economică pe care ţara n-o mai cunoscuse de multă vreme. Aceste politici prudente, combinate cu o creştere economică sănătoasă şi o balanţă de plăţi externă echilibrată au redus riscurile unei crize economice şi a îmbunătăţit copios ratingul de ţară.

Brazilia se eliberează de sub tutela FMI pentru prima dată după 7 ani în 2005. În 1998, conducerea de atunci a ţării a bătut la uşa instituţiei financiare după crizele financiare din Asia şi Rusia chiar înaintea unei puternice devaluări a monedei naţionale, realul. Trei ani mai târziu, indicatorii economici nu se îmbunătăţiseră deloc şi Brazilia a fost nevoită să solicite un nou împrumzut pentru a evita colapsul din ţara vecină, Argentina. Cu toate acestea, Brazilia avea să intre singură în criză în timpul campaniei electorale din 2002, când investitorii s-au panicat atunci când devenise clar că politicianul de stânga Luiz Inácio Lula da Silva avea să câştige.

Învingătorul în alegerile prezidenţiale avea să semneze un nou împrumut cu FMI în valoare de 30 de miliarde care a dat o gură de oxigen finanţelor publice braziliene. În 2003 avea să se semneze un „preventive agreement” cu guvernul lui Lula. Este semnificativ faptul că nici un dolar dintre cei 15,4 miliarde nu a fost tras de guvernul brazilian. Per total, Brazilia avea să utilizeze doar 58 de miliarde din cele 80 puse la dispoziţie de FMI.

De-a lungul anilor, guvernul a fost de acord să-şi crească surplusul bugetar în fiecare an – de la 2,6% din PIB în 1999 la 4,25% în 2005. FMI consideră acest surplus bugetar un semn de disciplină financiară. În 2004, Lula însuşi a crescut ţinta de la 4,25% la 4,5% şi a anunţat chiar un suprplus de 4,6%, o realizare extraordinară. Există însă şi critici care spun că guvernul a obţinut asemenea performanţe pe baza unei fiscalităţi îmăpovărătoare şi că este timpul să reducă din cheltuieli.

În februarie 2005, guvernul a anunţat un surplus bugetar pe 12 luni (februarie 2004-februarie 2005) de 4,8% şi că va păstra ţinta de 4,25% din PIB chiar şi în absenţa acordului cu FMI.

Marele avantaj este că acum aceste politici vor fi văzute de potenţialii investitori ca reprezentând voinţa autorităţilor braziliene şi nu a Fondului Monetar.

În 2006, surplusul bugetar a scăzut la 1,6% şi previziunile merg spre scădrea lui graduală, semn că administraţia Lula este decisă să continue un program de investiţii ambiţios. Inflaţia este păstrată la un nivel rezonabil, 3,8 % în 2006 şi 3,5% în 2007. Ca şi România, Brazilia a adoptat un mecanism de ţintire a inflaţiei.

Ales pentru al doilea mandat în ianuarie, preşedintele Lula a promis reduceri de taxe, care pot conduce la creşterea investiţiilor şi a dezvoltării însă capacitatea de colectare precară şi cheltuielile guvernamentale în creştere vor limita probabil nivelul acestora.

Aceste performanţe economice au plasat Brazilia alături de China şi India în rândul noilor puteri economice care vor juca un rol însemnat în viitor.

Şi România a renunţat la FMI în 2005, iar rezultatele nu sunt chiar atât de rele. Indicatorii macro-economici sunt OK, inflaţia este în scădere, deficitul este încă sustenabil şi nu se preconizează derapaje, deficitul bugetar este unul rezonabil.

Ei bine, problema României nu este economia, ci administratorii economiei. Din păcate, nici unul dintre guvernele de după '89 nu au manifestat seriozitate - de notat totuşi că guvernul Adrian Năstase a reuşit să ducă la capăt un acord, însă reproşurile făcute de FMI şi de către comisarul european pentru Economie sunt încă valabile.

Guvernul brazilian a demonstrat voinţă politică, ceea ce nu este cazul la noi. Practic, după gestul de-a dreptul "eroic" de introducere a cotei unice fără o discuţie prealabilă cu reprezentanţii FMI şi câteva gesturi de "încordare a muşchilor", care au dus în cele din urmă la ruperea acordului, guvernul Tăriceanu s-a cam moleşit. S-a trezit că acum are mai mulţi bani la buget decât poate cheltui şi finalul lui 2006 a surprins guvernul cu aproape 3% din PIB de cheltuit în ultimele două luni.

Spre deosebire de guvernul brazilian, alor noştri le lipseşte voinţa politică, viziunea economică, capacitatea de implementare a unei politici economice coerente şi stabile.

Autorul acestui articol inedit este Cristian Banu. Îi multumim.

Un basarabean în Maranhão (4)

Ne povesteste azi Andrei Cuzuioc despre un loc minunat in Brazilia, care surprinde prin peisajul sau unic.

„Locul unde am ajuns: Lençóis Maranhenses sau Paradisul pe pămînt. Era ora 6 seara cînd ne-am pornit din Bacabeira. Am aşteptat vreo 2 ore la staţia destinată care duce spre Barreirinhas. Autobuse în zona ceea nu prea merg. Într-un fel sau altul merg dar puţine. Destinul ne-a oferit un taxi care mergea în zona ceea. În acelaşi taxi erau şi alţi tineri care doreau să ajungă spre o oarecare destinaţie corespunzătoare. Cam pe la vreo 11 seara am ajuns in Barreirinhas. Ne simţeam obosiţi şi flămînzi la moment. Era important să găsim o cafenea. Dar mai întîi de toate ne-am cazat, ceea ce ne-a facut să lăsăm bagajele în camere şi mai apoi să căutăm o cafenea. Practic peste tot era închis. Mai rămăsese doar o tejghea la margine de drum, important e să fie pîine şi apă, ceea ce am şi făcut. O altă necesitate era somnul. Îndată am adormit.

Era ora 7 dimineaţa cînd ne-am trezit. După un café da manhã de calitate a apărut jeep-ul pentru a ne deplasa spre Lençóis. Lenssois se află într-o zonă pustiitoare, drumul este cuprins de nisip, deaceea este necesar de închiriat jeep-ul. În el au mai mers patru turişti din Minas Gerais. Plimbarea cu jeep-ul a fost foarte stimulativă şi aventuroasă pe cîmpurile nisipoase şi covărşitoare. De aici am ajuns la rîul care conectează cu Lençóis. Pentru a traversa rîul am intrat cu toţii pe feribot. După parcurgerea rîului ne-am alăturat din nou maşineleor mari pentru a mai parcurge cîteva sute de metri.

Peste cîteva sute de metri a apărut paradisul. Lumina cerească străbătea puternic pe teritoriu acoperit de o mantie aurie şi fină a munţilor nisipoşi, la care piciorele se lunecau lin pe acele teritorii explorate dar pustii. Mii de lacuri se amestecă în pustiurile rătăcite. Soarele ilumina binevoitor feţele vizitatorilor din toate părţile Braziliei şi ale altor ţări. În momentul acesta ne-am văzut în apă. Iar apa de un verde albăstriu cristalină ca apa de izvor, era plăcerea unui moment veşnic.

Dintr-un moment în altul ne scăldam în alte lacuri, şi alte lacuri erau unu lângă altul, de parcă ne aşteptau să comunicăm cu ele. De fapt pe lângă ceea ce am văzut a fost destul pentru a mă impresiona, dar acest teritoriu cuprindea zeci şi zeci de km în lungime şi lăţime. La moment ţi se părea că te afli în paradis. Ceea ce te făcea să nu te mai întorci pe pământ. Iar paradisul reprezenta inima naturei uluitoare care te ridica spre veşnica iubire şi pace interioară. Cu puţin după aceea am privit filmul „Casa de Areia” realizat de Andrucha Waddington. Filmul este realizat în Lençóis Maranhenses, explicând viaţa unei familii care s-a dezis să trăiască în oraş şi a plecat să trăiască in Lençóis, un absurd al realităţii, sau poate o continuare a realităţii irealizabile, frustrante. Pentru a înţelege de ce este imposibil să trăieşti în Lençóis este necesar să mergi la Lençóis sau să vezi acest film. Un vis irealizabil pentru cei care s-au decis să trăiască pe pământul din Lençóis.

De fapt, locul pe care l-am văzut nu se redă prin cuvinte, deşi limbajul ne ajută să delimităm unele posibilităţi ale miracolului create de Dumnezeu. Acesta însă te face să rămâi frapat de toate ceea ce vezi. Iar ceea ce vezi este peizajul. Peizajul este perceput şi interiorizat pentru a reflecta din noi un amestec colorific ale emoţiilor pozitive.

Dintr-un moment sau altul în aceeaşi zi ne-am întors de unde am venit. Iar am venit de nu prea departe de unde eram cazaţi. Barreirinhas este municipiul şi regiunea care te conectează cu Lençóis la 30 km.”

Aparitie editoriala din 2006

Editura Albatros din Bucuresti a publicat, anul trecut, doua romane ale scriitorului brazilian Cristovam Buarque: Zeii subterani si Invierea Generalului Sanchez.

Cristovam Buarque s-a nascut la Recife, in anul 1944, intr-o familie de muncitori. Este licentiat al Universitatii Federale din Pernambuco. Urmarit in timpul dictaturii militare instalate in Brazilia la 31 martie 1964, s-a refugiat la Paris. Aici, a facut studii de Economie si si-a dat doctoratul la École Pratique des Hautes Études en Sciences Sociales. A revenit in Brazilia in anul 1979, unde a lucrat ca profesor de Economie la Universitatea din Brasília. In 1994, a fost ales guvernator al Districtului Federal. Cariera politica va culmina cu functia de Ministru al Educatiei sub actuala presedintie a lui Lula da Silva.

Zeii subterani este o opera de fictiune scrisa in maniera post-moderna, in care se regasesc deopotriva elemente specifice genului 'science-fiction' si teme eterne ale literaturii: dragostea, viata, moartea, arta - daruri ale 'zeilor' facute oamenilor - sunt intruchipate de personaje care amintesc de mitologie, de facerea lumii, de 'zeii subterani' care isi au lacasul in fermecatorul tinut al Braziliei, in apropiere de Mato Grosso. Trama acestei carti este incitanta si insolita.

Romanul Invierea Generalului Sanchez este o fascinanta si cutremuratoare parabola la adresa sistemelor totalitare, fiind marcat de specificitatea dictaturilor de tip sud-american, pe care autorul nu numai ca le-a cunoscut, dar pe care, ca intelectual, le-a denuntat, implicandu-se profund in trezirea constiintelor la adevarurile si libertatile democratice.

Cristovam Buarque aduce o critica nemiloasa societatilor abuzive, dominatoare, si artizanilor acestora, care permit aparitia si mentinerea celor mai aberante sisteme de guvernare.

Scris in traditia realismului magic caracteristic literaturii latino-americane, romanul are in centru figura Generalului Sanchez - personaj imaginar, dar perfect recognoscibil in realitatea politica a secolului al XX-lea din acea parte a lumii.

Îi multumim lui Adrian Manafu pentru informatiile furnizate.

Europa nu se mai termina la Viena

Ambasadorul brazilian Gilberto Ferreira Martins (in poza, vorbind cu Parintele Laurentiu la sala tezaurului din Manastirea Caldarusani) s-a nascut in orasul Niterói, in anul 1934. In 1957, s-a licentiat in Drept la Rio de Janeiro. Dupa ce a devenit diplomat, a ocupat posturi importante la sediul Ministerului Relatiilor Externe, in Brasília, precum si la ambasadele braziliene de la Washington, Mexico City, Geneva si Rotterdam. A reprezentat Brazilia pe langa mai multe forum-uri internationale, ca de exemplu UNCTAD, FMI, BIRD, GATT, ILO, WHO si WIPO. A fost Ambasador al Braziliei la Georgetown, Santiago, Libreville si Bucuresti (2003-2004). A desfasurat, de asemenea, numeroase activitati academice la Rio de Janeiro, ca profesor de Filosofia Dreptului, Comert International si Relatii Internationale. Iata mai jos interviul cu care Excelenta Sa a avut amabilitatea sa colaboreze cu blogul nostru.

TPRB: Excelência, vir chefiar a Embaixada do Brasil em Bucareste coincidiu também com sua primeira viagem à Romênia. Quais são as expectativas de um diplomata brasileiro ao ser enviado para cá?
GFM: As expectativas são as que sente o diplomata quando se dirige a um país onde vai servir, principalmente se esse país lhe é desconhecido. O diplomata traz uma boa dose de ansiedade. O que o espera? No caso da Romênia, à vista de seu passado recente, o passado de um país distante e marginalizado pelo regime comunista, as expectativas eram muitas e preocupantes.

TPRB: O senhor certa vez confessou, com tocante sinceridade, num contexto informal, que, para si, até chegar a Bucareste, "a Europa terminava em Viena". O que a experiência romena acrescentou à sua visão de mundo?
GFM: Para mim e para minha família, a experiência romena foi notavelmente enriquecedora. Tínhamos um conhecimento limitado do país, de sua história e de sua cultura. Não esperávamos encontrar um país de cultura tão variada e rica, com uma história fascinante e uma natureza tão contrastante. Bucareste causou-nos, logo, uma forte impressão com seus palácios e palacetes, o traçado de suas largas avenidas, seus parques, a perspectiva de seus monumentos e de suas igrejas centenárias, esquecidos, é claro, os edifícios monstruosos de quem ousou atentar contra sua admirável arquitetura secular. Bucareste mudou uma antiga opinião minha, já evoluída desde que conhecera Praga, a de que “a Europa terminava em Viena”.

TPRB: Brasileiros e romenos se alimentam do mito de uma misteriosa semelhança lingüística e mesmo comportamental. Até que ponto são aparentados, ao seu ver, esses dois povos?
GFM: Não creio que haja uma semelhança lingüística e comportamental entre brasileiros e romenos. Semelhança lingüística podemos talvez reconhecer pelo fato de que o romeno sofreu forte influência de Roma e do latim.

TPRB: Durante sua missão na Romênia, o senhor teve ocasião de viajar por quase todo o país e de freqüentar a vida cultural bucarestina intensamente. Passados já alguns anos desde sua partida, quais as marcas que ainda restam desse mergulho?
GFM: Como assinalei anteriormente, a cultura e a arte romenas, os diferentes aspectos da vida romena nas diferentes regiões do país, a paisagem natural do país nos surpreenderam. Nossa viagem a Maramures, por exemplo, nos revelou uma face do país difícil de ser entendida se não for vista pessoalmente. A riqueza da arte encontrada nos numerosos Mosteiros ortodoxos nos deixou igualmente uma grande impressão. Guardamos bem viva na memória toda aquela beleza que nem o tempo, para felicidade nossa, conseguiu danificar.

TPRB: Como diplomata experiente, conhecedor da natureza humana e fino observador do mundo, convido o senhor a arriscar um pouco de profecia: dadas as atuais condições internacionais - políticas, militares, geo-estratégicas, ambientais - que futuro estaria reservado à Romênia?
GFM: Não é bom ser profeta, nem em sua própria terra, nem sendo diplomata aposentado. Pode-se, no entanto, desejar que o povo romeno trate de esquecer definitivamente o passado que afastou o seu país do convívio com a comunidade internacional. Com seu potencial econômico, sua posição geo-estratégica, a capacidade e o entusiasmo das novas gerações, a Romênia terá, por certo, uma valiosa contribuição a emprestar à União Européia à qual se incorporou recentemente.