Reproduc mai jos a treia parte a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:
Un nou moment de calm, viaţa studenţească la Paris, micile restaurante, ambianţa universitară… Până când, în 1949, reapare o veche cunoştinţă, prietenul Henri Stahl din Bucureşti. Fără acte, în deplină ilegalitate, însă cu o prietenă americană plină de bani, dar cam trăznită, Henri Stahl era pe cale de a pleca în Brazilia, împreună cu un scriitor, pe atunci necunoscut, James Baldwin, care dorea să facă un studiu despre negrii din Bahia. “Vino cu noi!” îi propune Henri Stahl lui Jean Boghici. Numai că, ajunşi la Le Havre, americanca isteaţă, care trebuia să’i ajute să se urce pe vapor, se dezumflă şi îi lasă pe cei doi români la chei!
Noroc că apar, ca prin minune, un grup de români, tineri ingineri cu acte în regulă, care plecau în Brazilia sau Argentina, cu contracte de muncă. Pe când inginerii români îmbarcau prin pasarela principală, eroii noştri se fofilau pe cea de serviciu şi iată’i în drum spre America de Sud.
Timp de o săptămână, ascunşi într’o barcă de salvare, s-au hrănit cu sandvichurile aduse de prietenii români. Până când, ajunşi înspre coastele Africii, toată lumea dormea pe punte şi voiajorii noştri ilegali se puteau hrăni cu mâncarea abandonată de pasagerii care sufereau de rău de mare.
Altă problemă la sosirea în Brazilia!
Jean Boghici şi prietenul lui se gândeau să sară din vapor şi să se dirijeze înotând spre ţărm, odată ajunşi în portul Rio. Însă un pasager, cu care au discutat despre această posibilitate, i-a avertizat că oceanul mişună de rechini. Ar fi putut rămâne la bord şi să continue drumul spre Uruguay sau Argentina, însă cum auziseră că Mme Fernandes, soţia Domnului Raul Fernandes (poza), ministrul afacerilor externe brazilian, era româncă, ar fi preferat să rămână la Rio. Atunci le-a venit o altă idee. După ce prietenii lor români au debarcat şi au trecut formalităţile de poliţie, s-au întors, aşa zis ca să’şi ia bagajele, şi le-au lăsat paşapoartele. Când s’a uitat la paşaportul primit, Jean Boghici a constatat că avea o pălărie şi… doi copii!
Totuşi stratagema a funcţionat şi, odată ajunşi pe chei, au băut prima bere braziliană şi, împreună cu amicul Henri Stahl , au luat tranvaiul şi s-au dus direct la Mme Fernandes.
“O să vă ajutăm”, a spus Mme Fernandes, “însă la Rio e prea periculos fără hârtii în regulă. Plecaţi la Belo Horizonte!” Zis şi făcut! Imediat Henri Stahl şi-a găsit de lucru –antrena echipa de volley locală- şi Jean Boghici a intrat ca tehnician într’o societate care avea nevoie de un specialist în instalaţii electrice. O viaţă de vis: un costum tropical nou, o pereche de pantofi din piele de crocodil,… însă tot fără acte!
Atunci a descoperit Jean Boghici arta celebrului pictor brazilian Guignard, însă a fost nevoit, plecând din oraş, să abandoneze cursurile de desen pe care le urma cu el.
După câtăva vreme a urmat obţinerea hârtiilor în regulă, mai întâi “carteira de identidade” şi, mai apoi, paşaportul brazilian.
Prietenul lui, Henri Stahl, după un conflict cu familia bogată a logodnicei sale, s’a trezit în fundul Amazoniei unde, mulţumită talentului său de fotograf şi antropolog, a început o carieră artistică, încoronată, câţiva ani mai târziu, de un film despre indieni şi despădurirea acelor zone îndepărtate. (Va continua).
Sursa: AlterMedia România
Un nou moment de calm, viaţa studenţească la Paris, micile restaurante, ambianţa universitară… Până când, în 1949, reapare o veche cunoştinţă, prietenul Henri Stahl din Bucureşti. Fără acte, în deplină ilegalitate, însă cu o prietenă americană plină de bani, dar cam trăznită, Henri Stahl era pe cale de a pleca în Brazilia, împreună cu un scriitor, pe atunci necunoscut, James Baldwin, care dorea să facă un studiu despre negrii din Bahia. “Vino cu noi!” îi propune Henri Stahl lui Jean Boghici. Numai că, ajunşi la Le Havre, americanca isteaţă, care trebuia să’i ajute să se urce pe vapor, se dezumflă şi îi lasă pe cei doi români la chei!
Noroc că apar, ca prin minune, un grup de români, tineri ingineri cu acte în regulă, care plecau în Brazilia sau Argentina, cu contracte de muncă. Pe când inginerii români îmbarcau prin pasarela principală, eroii noştri se fofilau pe cea de serviciu şi iată’i în drum spre America de Sud.
Timp de o săptămână, ascunşi într’o barcă de salvare, s-au hrănit cu sandvichurile aduse de prietenii români. Până când, ajunşi înspre coastele Africii, toată lumea dormea pe punte şi voiajorii noştri ilegali se puteau hrăni cu mâncarea abandonată de pasagerii care sufereau de rău de mare.
Altă problemă la sosirea în Brazilia!
Jean Boghici şi prietenul lui se gândeau să sară din vapor şi să se dirijeze înotând spre ţărm, odată ajunşi în portul Rio. Însă un pasager, cu care au discutat despre această posibilitate, i-a avertizat că oceanul mişună de rechini. Ar fi putut rămâne la bord şi să continue drumul spre Uruguay sau Argentina, însă cum auziseră că Mme Fernandes, soţia Domnului Raul Fernandes (poza), ministrul afacerilor externe brazilian, era româncă, ar fi preferat să rămână la Rio. Atunci le-a venit o altă idee. După ce prietenii lor români au debarcat şi au trecut formalităţile de poliţie, s-au întors, aşa zis ca să’şi ia bagajele, şi le-au lăsat paşapoartele. Când s’a uitat la paşaportul primit, Jean Boghici a constatat că avea o pălărie şi… doi copii!
Totuşi stratagema a funcţionat şi, odată ajunşi pe chei, au băut prima bere braziliană şi, împreună cu amicul Henri Stahl , au luat tranvaiul şi s-au dus direct la Mme Fernandes.
“O să vă ajutăm”, a spus Mme Fernandes, “însă la Rio e prea periculos fără hârtii în regulă. Plecaţi la Belo Horizonte!” Zis şi făcut! Imediat Henri Stahl şi-a găsit de lucru –antrena echipa de volley locală- şi Jean Boghici a intrat ca tehnician într’o societate care avea nevoie de un specialist în instalaţii electrice. O viaţă de vis: un costum tropical nou, o pereche de pantofi din piele de crocodil,… însă tot fără acte!
Atunci a descoperit Jean Boghici arta celebrului pictor brazilian Guignard, însă a fost nevoit, plecând din oraş, să abandoneze cursurile de desen pe care le urma cu el.
După câtăva vreme a urmat obţinerea hârtiilor în regulă, mai întâi “carteira de identidade” şi, mai apoi, paşaportul brazilian.
Prietenul lui, Henri Stahl, după un conflict cu familia bogată a logodnicei sale, s’a trezit în fundul Amazoniei unde, mulţumită talentului său de fotograf şi antropolog, a început o carieră artistică, încoronată, câţiva ani mai târziu, de un film despre indieni şi despădurirea acelor zone îndepărtate. (Va continua).
Sursa: AlterMedia România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu