Un basarabean în Maranhão

Tanarul Andrei Cuzuioc, din Chisinau, proaspat casatorit cu o brazilianca din Maranhão (aici, in poza, impreuna cu soacra sa, la un pahar de guaraná), a vizitat Brazilia anul trecut, si ne face bucuria de a impartasi cu noi impresiile sale. Iata mai jos prima relatare despre calatoria lui.

"Maranhão: Aproape de râul Pindaré

Autobusul din staţia Tietê (São Paulo) cu destinaţia Belém, pornirea ora 15:45, 5 iulie 2006.

Peste 3 zile am ajuns în Buriticupu. Căldură şi pământ portocaliu, ameţeală şi sufocare… La staţia din Buriti o gheretă la margine de drum, aici ne-au întâlnit părinţii. De aici ne-am pornit spre casă, fiind interesantă poziţionarea geografică a casei.

Ultimii ani în Buriticupu a fost ocupată de populaţie. Până în 1980 o parte din acest teritoriu aparţinea latifundiarilor, şi era cuprinsă de păduri. Acuma în loc de copaci sunt case unde trăiesc oameni, oameni care nu aveau acoperiş şi masă. Această mişcare a venit din partea MST (Movimento Sem-Terra). Astăzi Buriticupu ocupă peste 60 000 de oameni, şi este într-un proces de dezvoltare.

Deci, casa lui Dom Vila Nova si Sra. Laura (părinţii soţiei mele) se situa un pic mai departe de celelalte case într-o vale, lângă un râu uscat. A fost o calatorie atât de lungă, încât ziua în care am ajuns a fost sâmbăta, iar sâmbata deobicei este ziua când părinţii se duc spre râul Pindaré, vreo 15 km de la Buriticupu. Îndată cum am ajuns acasă, am lăsat toate bagajele şi ne-am pornit spre Pindaré. În această zonă trăiesc nişte suflete umane, aceştia şi-au construit nişte cocioabe lângă râu, şi trăiesc mai mult din pescuit.

Primul contact pe care l-am avut cu oamenii din nord-estul Braziliei a fost în zonă râului Pindaré. Deobicei această zonă nu ştiu dacă are denumire, cred că localnicii au denumit-o Pindaré din cauza râului care trece prin faţa caselor. Ca şi alte sate printre altele, Buriticupu se numeşte de la două fructe care cresc în acea regiune mai mult, buriti şi cupu. În zona Pindaré, sunt aproape până la 20 de case. Mai este aşa numitul balneário (zonă de odihnă) ce se numeşte “Estou de férias” (Sunt de odihnă). Această zonă de odihnă reprezintă un complex de districţii pentru cei care vin în zile de sâmbătă şi duminică. Aici sunt şase camere de arendat pentru sâmbătă şi duminică, o terasă unde se consumă atât băutură cât şi mancare înconjurată de mese şi scaune din lemn vopsite în galben-verde aşezate pe nisipul bej în apropierea râului, un teren de nisip unde se joacă fotbal, un râu unde se scaldă toată lumea şi unde se pescuieste piranha, şi alţi peşti, adesea plutesc şi crocodili. Deobicei, aici vin oamenii din satele vecine. Distracţii tipic acestei zone fiind în alte cuvinte rom, muzică forró, fotbal, pescuit, scăldat în râu, şi multă veselie. Acest mod de a-şi petrece timpul liber fiind într-atât de simplist şi sărac totodată fără materiale şi condiţii pentru care ar beneficia oamenii, deoarece totul este simplu şi frumos de colorific încât oamenii sunt aceia care formează acestă distracţie şi nu materialul, aici oamenii nu se gândesc la problemele sale personale sau sociale în acea clipă, emanând o energie pozitivă doar simţindu-le prezenţa, doar fiind împreună, altceva nu contează.

Primul om pe care l-am cunoscut în regiunea Pindaré se numeşte Garote (garoto = băiat). A început să vorbească cu mine într-o portugheză tipic acelei zone, foarte dificil să o înţelegi pentru început din cauza dialectului. Am simţit într-o clipă sentimentul de prietenie momentane. Garote avea 92 de ani. Mi-a arătat actul de identitate care era o hârtie de un galben ruginiu ce abia se vedea scrisul informaţiilor personale. Numele adevărat a lui Garote nu-l ţin minte, dar lumea îi spunea Garote, pentrucă aşa era, veşnic tânăr. Era un om plin de viaţă de parcă era un adolescent căutător de aventuri. Vorbea cu toată lumea din jurul său şi tot timpul se râdea răspândind un sunet răsunător. Trăia într-o cocioabă acoperita cu nişte paie aproape de râu şi câşiga pentru trai din pescuit. Cocioaba reprezenta o intrare cu un acoperiş şi pereţi din stufe. Aici avea agăţat un hamac unde dormea, şi o masă de lemn foarte mică, pe ea erau ataşate o sticlă de apă, nişte farfurii, şi unelte pentru pescuit. Podeaua casei reprezenta pământul unde creştea iarbă pe alocuri. Cinci metri pe lângă casă trecea râul, la râu era parcată luntrea lui Garote. Acesta reprezenta casa lui Garote. Aproape toate casele din Pindaré aveau aceeaşi structură similară ca a lui Garote, sau poate şi o mare parte din alte regiuni ai Braziliei.

Acea zi spuneam, era o zi de sâmbătă, o zi ca şi duminică unde se dedică odihnei. O zi ca toate zilele unde soarele lumina călduros pe acel pământ portocaliu, unde am simţit plăcerea şi bucuria acelui moment unic, acelui idealism contemplabil în care eram cu adevărat satisfăcut."