Revolução na Moldávia!

Para os que ainda não estão a par dos recentes acontecimentos na República Moldova, transcrevo abaixo artigo Opositores tomam Parlamento moldávio, publicado na edição de 08 de abril de 2009 do jornal O Estado de S. Paulo:

A capital da Moldávia, Chisinau, foi palco pelo segundo dia consecutivo de violentos confrontos entre policiais e opositores do governo comunista do presidente Vladimir Voronin. Denunciando fraude nas eleições legislativas de domingo, cerca de 10 mil manifestantes conseguiram ontem tomar parte do Parlamento, enquanto a polícia tentava dispersar a multidão com jatos d'água. Uma mulher morreu e pelo menos 34 manifestantes e 80 policiais ficaram feridos.

O presidente disse que a oposição "tenta dar um golpe de Estado" e pediu ajuda ao Ocidente para restabelecer a ordem no país. Forças de segurança moldávias perderam o controle sobre partes da capital.

Segundo a Comissão Eleitoral moldávia, o Partido Comunista - no poder desde 2001 - conquistou metade das cadeiras do Parlamento. Mas a oposição afirma que houve ingerência do governo na apuração das cédulas e solicita uma recontagem dos votos.

Ontem, foram invadidos e saqueados também a residência presidencial, o escritório da Comissão Eleitoral e outros prédios públicos. Imagens de TV mostravam policiais em retirada, protegendo-se com escudos de uma chuva de objetos lançados por manifestantes.

Atualmente com 4 milhões de habitantes, a Moldávia foi parte da Romênia até 1940, quando tropas soviéticas ocuparam a região. O país tornou-se independente em 1991, com a queda da União Soviética, mas a instabilidade política e econômica deu força novamente ao Partido Comunista, que retornou ao poder dez anos após o país conquistar sua autonomia.

Eleito, Voronin foi capaz de manter a estabilidade e promover o crescimento econômico, mas a rebelião separatista de 18 anos na província da Transnístria corroeu sua popularidade. Tropas russas tentam manter a ordem na região rebelde desde os tempos da ocupação soviética da Moldávia.

Nos protestos de ontem, manifestantes gritavam nas ruas de Chisinau "nós queremos a Europa", "somos romenos" e "abaixo o comunismo", segundo a agência de notícias russa Interfax. Grande parte da população defende a reintegração da Moldávia à Romênia e a entrada na União Européia.

Líderes da oposição condenaram a violência, mas reforçaram a exigência de que Voronin renuncie e abandone definitivamente o país.

Segundo a lei eleitoral, o presidente deve deixar o poder após a posse dos novos parlamentares. Mas o recém-eleito Legislativo, controlado pelo Partido Comunista, deverá nomear mais um membro da legenda para a chefia do governo.

O presidente russo, Dmitri Medvedev, que havia cumprimentado Voronin pela vitória de seu partido no domingo, pediu calma à população. EUA e União Européia também exigiram o fim dos confrontos. "Violência é inaceitável. Mas é igualmente importante respeitar o direito de se manifestar", disse Javier Solana, chefe da Política Externa da UE.

Science fiction in Brazilia

Bresil n’est pas un pays serieux: acest citat faimos în Brazilia a fost întotdeauna considerat ca aparţinînd fostului preşedinte francez Charles de Gaulle - ceea ce, în sine, este o reflexie a specificului nostru, a modului în care ne vedem. Pentru că de Gaulle nu a spus niciodată asta. Conform unei documentări exhaustive efectuate în anii ‘80 de jurnalistul brazilian Marcos de Vasconcellos, faimoasele cuvinte au fost rostite în compania lui de Gaulle, dar i-au fost adresate acestuia de către un diplomat brazilian aflat în vizită, ca o caracterizare a ţării sale.

Dar asta nu mai contează acum. Chiar dacă nu respectă întru totul adevărul, acest citat a devenit atît de cunoscut în Brazilia încît este aproape un substitut pentru deviza steagului naţional - ordine şi progres. Pentru că brazilienii nu se consideră un popor serios, fiecare tentativă de a realiza ceva care nu are ca finalitate umorul este întîmpinată - natural - cu rîs. Totuşi, asta nu înseamnă că mişcarea science-fiction braziliană trebuie să se simtă descurajată.

Nu trebuie decît să ne amintim de scriitorul austriac Stefan Zweig, care s-a stabilit în Brazilia în timpul ascensiunii lui Hitler şi apoi scris cartea Brazilia, o ţară a viitorului, lucru care ne-a făcut pe toţi să ne simţim fericiţi şi mîndri pentru că Stefan Zweig era deja cunoscut în rîndul nostru şi era entuziasmat de găsirea în ţara noastră a potenţialului care ar fi putut fi dezvoltat într-un mediu tolerant şi - cel mai important în vreme de război - pacifist (în cartea sa autobiografică Lumea de ieri exprimîndu-şi opinia că europenii sînt o cauză pierdută).

Ironia a făcut ca Zweig să nu mai fie în viaţă în timpul saltului evolutiv cunoscut de Brazilia în anii ‘50, simbolizat de construirea unui întreg oraş (Brasília, acum capitală) în mijlocul cîmpiei braziliene, opera preşedintelui de atunci Juscelino Kubitschek, un avangardist al cărui slogan era “cincizeci de ani în cinci”; anii ‘50 au fost şi martorii industrializării masive a producţiei de automobile şi a primelor exploatări petroliere. Din punct de vedere cultural, ei au marcat naşterea bossa novei.

Confruntaţi cu continua expansiune militară a Germaniei şi cu perspectivele funeste ce ameninţau viitorul Europei, Zweig şi nevasta lui s-au sinucis în 1942, în oraşul brazilian Petrópolis, pe atunci un mic dar cosmopolit oraş la mai puţin de 90 km de Rio de Janeiro, fapt care avea să marcheze, din punct de vedere intelectual, începutul declinului respectului de sine al Braziliei. Dacă tocmai cel care scrisese atît de entuziast despre viitorul Braziliei, probabil primul străin care a văzut in Brazilia mai mult decît fotbal şi Carnavalul din Rio, s-a sinucis la nici un an după, cum am putea avea încredere în el? Suicidul lui Zweig a reprezentat echivalentul cultural al înfrîngerii naţionalei de fotbal în finala Campionatului Mondial din 1950. A răsucit cuţitul în inima poporului brazilian (desigur, ştim că nu Brazilia a fost motivul suicidului, dar efectul acestuia asupra mentalităţii poporului nu poate fi ignorat).

Caveat lector: nu am intenţia ca pe parcursul acestui scurt articol să îmi asum munca sisifică de a oferi o analiză profundă a acestui gen literar, deoarece de la apariţia genului în urmă cu aproximativ optzeci de ani (de la inventarea termenului scientifiction de către Hugo Gernsback în 1926) acesta nu a făcut decît să evolueze. În 2000, cînd am anulat abonamentul la revista Locus, raportul anual al acesteia consemna publicarea a mai mult de 700 de volume SF/Fantasy/Horror pe piaţa anglofilă în fiecare an, adică mai mult de două cărţi pe zi.

Evident, gurile rele vor susţine (avînd dreptate) că majoritatea materialului este de calitate îndoielnică. Iar eu voi răspunde cu legea lui Sturgeon: “90% din orice e de rahat”. Repet, nu intenţionez a efectua o analiză calitativă. O chestiune a cărei dezbatere este mult mai pertinentă este dacă există science fiction legitim produs în Brazilia. Şi dacă există, de ce este aproape necunoscut chiar şi în interiorul ţării? Există mulţi promotori ai genului, dar majoritatea au scris într-o cheie apropiată mai mult fantasticului decît romanţelor ştiinţifice wellsiene, cum ar fi Gastão Cruls sau Coelho Netto. Şi Machado de Assis a scris cîteva nuvele în registrul fantastic, cum ar fi Uma visita de Alcibíades (Vizita lui Alcibiade), în care protagonistul, nativ al anului 1875 (om contemporan, ţinînd cont de faptul că povestea a fost scrisă la puţin timp după respectiva dată), este vizitat de politicianul atenian Alcibiade care apare pur şi simplu în biroul acestuia ca şi cum ar fi fost teleportat din secolul 5 î.e.n.. În 1994, antropologul Alba Zaluar a găsit un manuscris nepublicat al cărui autor era bunicul acesteia, Doutor Benignus; un roman ştiinţific al lui Augusto Emilio Zaluar, inspirat direct din operele lui Arthur Conan Doyle şi Jules Verne.

La momentul publicării acestor opere, ele au fost privite ca satirice (mai ales în cazul lui Machado, un cititor devotat al lui Sterne) sau ca un fel de poveşti cu bau-bau. Un science fiction care să opereze cu concepte ştiinţifice avea să fie aşteptat mult timp, prima revistă care să abordeze acest gen făcîndu-şi apariţia abia în anii ‘50, în perioada de dezvoltare explozivă a Braziliei, două nume fiind esenţiale pentru această realizare, Jeronimo Monteiro şi Gumercindo Rocha Dorea. Monteiro, jurnalist şi editor (primul editor brazilian al lui Donald Duck în 1950), a fondat în 1964 Sociedade Brasileira de Ficção Científica (Societatea Braziliană de Science Fiction) şi la începutul anilor ‘70 a publicat Magazine de Ficção Científica, versiunea braziliană a The Magazine of Fantasy & Science Fiction. A scris trei cărţi aflate acum la mare căutare în anticariate, Trei luni în secolul 81 în 1947, Oraşul pierdut în 1948 şi Evadare către nicăieri în 1961, dintre care prima va fi republicată în 2009. Monteiro a murit în 1970, dar ştafeta fusese de mult predată unui alt editor: Gumercindo Rocha Dorea, un baiano stabilit în São Paulo, care a publicat pentru prima oară la editura lui, GRD, autori în genul lui Rubem Fonseca, primul roman al acestuia, Cazul Morel, apărînd în 1973. Gumercindo a publicat zeci de cărţi ale căror teme au variat de la politică la ficţiune, avantajînd însă genul lui preferat, science fiction-ul.

În anii ‘80, odată cu apariţia unei noi generaţii ce începuse să publice în fanzine, el s-a oferit să publice materialul proaspăt al acestor autori necunoscuţi. Astfel au fost publicate noi nume, Santos Fernandez, Roberto Schima şi Cid Fernandez printre alţii. Din păcate, majoritatea au dispărut de pe piaţă după publicarea unui singur roman. A fost creat termenul “al doilea val” pentru a desemna această nouă generaţie, succesoare a “primului val” condus de Jeronimo Monteiro şi Gumercindo Rocha Dorea. În anii ‘80 şi în prima jumătate a anilor ‘90 fanzinele dominau mişcarea SF din Brazilia, fiind publicate majoritar în Rio de Janeiro şi São Paulo. Cele mai faimoase erau Somnium (publicaţia oficială a Clube de Leitores de Ficção Científica - Science Fiction Reader’s Club - asociaţie creată în 1985 de Roberto Nascimento pentru a uni fanii genului), Megalon (creat de Marcello Simão Branco), Hiperespaço (creat de Cesar Silva şi Renato Rosatti) şi Scarium, editat de Marco Bourguignon. Dintre acestea, Scarium a făcut tranziţia către web fără a întrerupe şi publicarea pe hîrtie. Atît Megalon cît şi Hiperespaço au decis întreruperea activităţii fără a explora varianta virtuală, iar Somnium, după cîţiva ani de întrerupere, va reîncepe activitatea în format digital.

Începutul noului mileniu a marcat înflorirea activităţii bazate pe web. Lucrurile au demarat foarte încet, dar, în 2004, odată cu apariţia lui Orkut şi a uneltelor sale menite să faciliteze crearea de comunităţi online, oameni din toată Brazilia au început să discute. Din păcate, limba şi atitudinea comunităţii nu au permis vorbitorilor de engleză să participe la discuţii, astfel amînînd un dialog mult mai prolific cu cîţiva ani. Dar chiar şi înainte de Orkut, observăm existenţa unui proiect multimedia pe temă SF bine organizat în Brazilia: site-ul Intempol. Intempol este un univers deschis creat de designerul grafic şi scriitorul Octavio Aragão, în 1998, în jurul unei agenţii corupte de aplicare a legii cu acces la călătoria în timp, pentru o poveste scrisă pentru antologia Outras Copas, Outros Mundos (Alte cupe, alte lumi), publicată de editura independentă Ano-Luz, creată de mai mulţi scriitori de SF, cum ar fi Carlos Orsi, Gerson Lodi-Ribeiro şi Octavio Aragão. Acesta din urmă, impulsionat de cîţiva prieteni (printre care şi eu), a decis să-şi deschidă universul după modelul software-ului open source, oricine putînd participa la dezvoltarea acestuia prin scrierea de noi poveşti. Acest proiect încă trăieşte şi în ziua de azi, ajungînd de la prima antologie ce conţinea unsprezece texte, publicată în 2000, ca azi să cuprindă multe alte poveşti, interviuri cu autori brazilieni şi străini, un joc RPG (scris de Aragão şi de mine), un roman grafic ce a fost nominalizat la premiul HQMix, un fel de Oscar al comic-urilor braziliene, şi alte planuri de viitor: încă un roman grafic este în producţie şi există intenţii de a scoate încă o antologie.

În ceea ce priveşte site-ul, o problemă hardware a făcut ca întregul conţinut să fie pierdut, şi Intempol a dispărut din eter. Din fericire, majoritatea materialului a fost salvat, şi site-ul va fi refăcut, pentru moment putîndu-se vedea detalii la adresa http://intemblog.blogspot.com

Dar povestea SF-ului brazilian este departe de a se fi terminat; mulţumită comunităţilor web menţionate anterior, autori noi, care nu ştiuseră de existenţa unei mişcări de gen, s-au ridicat şi au creat o nişă în rîndul consumatorilor de literatură şi a dezbaterii critice. Noul val, Flavio Medeiros, Tibor Moricz, Clinton Davisson, Ivan Hegenberg, Christie Lasaitis şi Ana Cristina Rodrigues, este format din scriitori ce nu au publicat niciodată pe hîrtie înainte de scoaterea primului roman. Aceştia, împreună cu scriitorii din al doilea val contribuie la lărgirea universului SF din Brazilia.

În ziua de azi, etichetele din trecut nu mai stau lipite la fel de bine, ţinînd cont de faptul că vîrstele componenţilor celui de-al treilea val fac parte din intervalul 20-60 de ani şi că aceştia sînt de orientări sexuale eterogene (fiind trataţi cu egalitate, lucru care nu s-a mai întîmplat în trecut). Toate acestea sînt veşti bune. Chiar dacă SF-ul nu vorbeşte întotdeauna despre viitor, brazilienii care scriu science fiction sînt din ce în ce mai dispuşi să uite un trecut arid şi să se axeze asupra unui viitor plin de speranţă. Şi nu asupra unui viitor utopic, ci a unuia posibil, care poate deveni realitate în urma unui efort comun.

Visul colectiv începe să prindă formă. Pregătiţi-vă, cel ce doarme se va trezi. Şi literatura science fiction braziliană se va schimba pentru totdeauna.

Articol scris de Fabio Fernandes si publicat in limba româna de Nautilus nr. 15 in aprilie 2009. Multumiri lui Cristi Ion.

Teodor Oniga

Profesorul Teodor Oniga s-a nascut la 2 februarie 1917, in comuna Iapa, Maramures, si s-a stabilit in Brazilia in 1951. Din prima casatorie cu Eva Oniga, are un baiat, Miguel Oniga (n. 1953), care este actor, scriitor si regizor de teatru. In 1973 s-a casatorit cu Evantia Economu Oniga, vaduva comandorului Ion Economu, erou al Marinei Regale Române. Doamna Evantia Oniga a decedat la Rio de Janeiro in 1998, lasând averea ei, prin testament, Guvernului României pentru ajutorarea copiilor orfani.

Dupa absolvirea Liceului "Dragos Voda" din Sighetul Marmatiei, Teodor Oniga urmeaza Scoala Politehnica din Bucuresti si isi desavârseste studiile la Scoala Superioara de Aeronautica din Paris.

Activitate profesionala:

1942-1946: Profesor asistent la Politehnica Bucuresti; 1947-1951: Refugiat in Franta, a lucrat la firmele "Lecq" si "Matemine"; 1952-1986: Cercetator la Institutul National de Tehnologie al Braziliei unde a construit un tunel aerodinamic, a introdus cibernetica, automatismele si cercetarea operationala. A infiintat si condus dimp de 15 ani Centrul de Studii de Mecanica Aplicata, punând bazele Centrului de Evaluare Tehnologica. A acordat consultanta si a realizat proiecte industriale pentru firmele "Consultec", "Serva Ribeiro", "Compania de Estado São João del Rei" s.a. 1977-1996: Analist si profesor la Universitatea Catolica din Rio de Janeiro, la Universitatea din São Paulo, la Scoala de Razboi Naval, la Centrul de Analiza al Sistemelor Navale; 1960-1972: Consilier la Ministerul Relatiilor Externe al Braziliei.

Sursa: Cetatea Literara, nr. 1(12) 2003

Quem inventou a caneta tinteiro?

Na história das invenções e das descobertas nem sempre a memória coletiva registra e divulga os nomes daqueles que, de uma forma ou de outra, têm contribuído - e muito - pelo desenvolvimento material da humanidade. Em alguns casos, ocorre um deselegante e ingrato esquecimento! É o caso do invento da caneta tinteiro, uma invenção muito útil. Quem se lembra do nome do seu inventor? Há algum tempo, andei pesquisando em enciclopédias e diversas fontes históricas. Só encontrei, em todos eles, o véu do esquecimento cobrindo o nome do inventor. Nenhuma referência, nenhuma notícia, nenhuma pista que pudesse localizá-lo no tempo e no espaço. Esclareça-se: com exceção das obras romenas, porque ele nasceu no país de Eugenio Ionesco, Emil Cioran e Mircea Eliade. Chamava-se Petrache Poenaru. Nasceu em 10 de janeiro de 1799, na obscura Benesti, município de Vâlcea e faleceu, em Bucareste, em 2 de outubro de 1875. Polígrafo. Exerceu várias funções, inclusive as pedagógicas. Estudou em várias instituições européias, além de ter palmilhado diversos países da Europa. Pode ser considerado um autêntico iluminista devido a sua insistência em valorizar, aperfeiçoar e difundir a instrução. Bastante cauteloso, persistente e previdente, inventou a caneta-tinteiro, que em boa hora foi registrada em Paris e Viena com o longo titulo de "Condei portaret, fara sfarsit, alimentându-se insusi cu cerneala" (Caneta portátil, inesgotável, alimentando-se a si mesma com tinta), sendo por conseguinte a verdadeira precursora da caneta-tinteiro, antepassada das nossas modernas esferográficas. Revelou-se um espírito bastante cauteloso ao realizar duas viagens - uma a Paris e outra a Viena - com a única finalidade de ali registrar o seu importante e curioso invento, conseguindo, deste modo, livrar-se dos piratas que inescrupulosamente costumam furtar as criações alheias com frieza e descaramento. Com certa freqüência, os periódicos romenos vêm estampando o respectivo diploma do registro daquele objeto ("brevet").

Não fora este gesto de seu país, talvez o nome dele já estivesse sepultado para sempre no limbo do esquecimento. Aliás, nunca seria demasiado repetir que, infelizmente, os países periféricos são injustiçados pelas maquinações das nações ditas hegemônicas, pois estas estão sempre olhando para os próprios umbigos, não cedendo, portanto, muito espaço para que os valores culturais de outros povos sejam melhor conhecidos. Estes últimos, por isto mesmo, são vitimas do imperialismo cultural, uma das vertentes do imperialismo em geral. Trata-se pois de autêntica asfixia que atinge os países da periferia em relação aos donos do mundo.

A caneta tinteiro, invenção romena, utilizada no mundo inteiro, foi vitima da ingratidão, traço negativo que atingiu até mesmo as grandes fábricas de canetas-tinteiros e/ou esferográficas que nas suas propagandas jamais se lembraram de citar ou divulgar o nome do seu inventor. Será que elas acham que este instrumento surgiu por ele mesmo, espontaneamente, como se fosse um cogumelo?

É preciso louvar esta invenção romena, hoje utilizada no mundo inteiro e recordar o pensamento do Padre Antônio Vieira. "A gratidão é a memória do coração".

Obrigado, Petrache Poenaru! Escrevi esta minicrônica utilizando uma caneta esferográfica, filha (ou neta) da caneta que você presenteou ao mundo, em pleno século XIX! Obrigado! Muito obrigado!

Fonte: Reprodução do artigo Quem inventou a caneta tinteiro?, de autoria do Professor Ático Vilas-Boas da Mota, publicado em 6 de março de 2009 na rubrica Janela Cultural da Rádio Melodia

Pura invenção irlandesa

O poder da imaginação não tem limite, o que nos faz lembrar a costumeira assertiva: Fulano tem uma imaginação fértil, correspondendo ao que os nossos irmãos argentinos preferem dizer: uma imaginação frondosa. Alguns escritores, em quaisquer partes do mundo, usam e abusam deste valor e chegam aos desbragados confins do sonho e da fantasia, sacrificando, na maioria dos casos, o mínimo compromisso com a verossimilhança. Foi o que aconteceu, no fim do século XIX, com o ficcionista irlandês (Abraham) Bram Stoker (1843-1917) ao elaborar o seu famoso ou famigerado romance vampiresco: Conde Drácula (1897) que ultrapassou as fronteiras da realidade histórica e trabalhou apenas com a hiperfantasia. O seu romance - diz-se - foi inspirado na discutida figura de Vlad Tepes (O Empalador), voivoda do País Romeno (Tara Româneasca), posteriormente conhecido como Transilvânia [nota do editor: o autor deve ter-se confundido, pois Tara Româneasca equivale à Valáquia, atual Romênia meridional, ao passo que a Transilvânia constitui uma outra região histórica, que compreende grosso modo o atual centro-oeste romeno]. Este personagem, apesar de muito severo, foi um grande defensor de seu país e, por conseguinte, de seu povo oprimido pela desconfortável dominação turca. Abominava os desonestos e, segundo a tradição oral, de sua ira não escaparam sequer alguns de seus ministros. Vale a pena reafirmar que, apesar de seus gestos pouco cristãos, conforme testemunhos da oralidade, tinha pelo menos uma obsessiva virtude: a sede de liberdade, tendo sabido lutar por ela, conseguindo algumas vitórias em sangrentas batalhas contra os dominadores.

O apodo de Drácula foi herdado do seu pai Vlad II, Dracul (= o dragão, mas também o diabo). Este personagem era tão áspero quanto o filho, conforme a opinião dos camponeses romenos. Mas o nome pode estar ligado ao fato de ter sido membro de uma sociedade cristã romana chamada Ordem do Dragão.

A ficção de Stoker não tem qualquer compromisso com a verossimilitude, haja vista que na nobiliarquia romena nunca se usou o título de conde.

Visitei o castelo Bran, suposta residência do Drácula, embora ali tivesse sido um mero posto alfandegário onde ele passava algum tempo. Viveu sempre em Bucareste (Capital da Muntênia, hoje parte integrante da Romênia e ali se pode contemplar ainda as ruínas de sua residência voivodal (Sic transit mundi). Acha-se sepultado numa cidadezinha (Snagov), nos arredores da capital romena (Sic transit gloria mundi).

A imprensa internacional hodierna, dando prosseguimento à visão de Stoker, noticiou, há pouco tempo, que "na sepultura de Vlad Tepes foram encontrados apenas ossos de cavalo!"

Fonte: Reprodução do artigo Conde Drácula, Pura Invenção Irlandesa, de autoria do Professor Ático Vilas-Boas da Mota, publicado em 18 de janeiro de 2009 na rubrica Janela Cultural da Rádio Melodia

Lispector e Bucareste

Uma das mais aclamadas escritoras brasileiras, Clarice Lispector (1920-1977), nasceu num vilarejo ucraniano no meio da viagem emigratória que sua família empreendia a partir da Rússia czarista rumo ao continente americano.

A estada em Bucareste, no ano de 1922, foi crucial para o seu destino: foi ali, na Legação da Rússia (foto), que Pinkus Lispector, seu pai, obteve o passaporte de viagem para a família prosseguir ao Brasil via Hamburgo.

A bela casa onde funcionava a Legação, antiga residência da família nobre romena Cantacuzino, foi posteriormente comprada pelo príncipe sérvio Obrenovici, que a doou ao Governo russo. Ela foi mais tarde vendida pelo então Governo soviético e demolida em meados da década de 1930, tendo-se construído em seu lugar um edifício localizado atrás do Hotel do Boulevard, na Calea Victoriei esquina com a Rua Eforie.

Conde & Drácula

Eis aqui mais um valioso elo perdido extraordinário encontrado nas incessantes e incansáveis escavações arqueológicas dedicadas às relações culturais romeno-brasileiras: o disco da dupla sertaneja Conde & Drácula, de 1974.

As faixas são as seguintes:

01 Tá Faltando Homem
02 Carimbó do Marajó
03 De Cabaré em Cabaré
04 Nem lá nem cá
05 Bruxa Feiticeira
06 O Tropeiro
07 Café do Paissandú
08 Vira Fazendeiro
09 O Corvo
10 Véu de Noiva
11 A Noite dos Vampiros
12 Cavalo de Aço
Faça o download do disco integral em formato .zip aqui

Fonte: Blog de música sertaneja Saudade Da Minha Terra

Rei romeno: bisneto do imperador brasileiro

Muito se escreveu sobre as relações Brasil-Romênia, num árduo exercício semelhante à extração de leite de pedra. Os dois países, tão distantes um do outro, dificilmente poderiam exibir pontos essenciais em sua parca história comum. O monótono garimpo, entretanto, vez ou outra traz à tona uma pepita digna de interesse. Desta vez, trata-se de um parentesco direto entre dois monarcas, um brasileiro e outro romeno, de cuja menção não tenho conhecimento em nenhum livro ou artigo dedicado aos laços entre ambos os países.

Eis que pesquisando, por simples curiosidade, a genealogia do Rei Fernando I (1865-1927) da Romênia, descubro que ele é, por parte de avó materna, bisneto de Dom Pedro I, Imperador do Brasil!

Explico: Fernando de Hohenzollern-Sigmaringen era filho de Dona Antónia de Bragança que, por sua vez, era filha de Dona Maria II, Rainha de Portugal, filha do Imperador Pedro I!

Romenos do oeste de Santa Catarina

A Associação dos Romenos Bessarabianos do Extremo Oeste de Santa Catarina realiza seu registro na Associação dos Romenos fora da Romênia e entrega documentário histórico no Consulado Geral da Romênia no Rio de Janeiro.


Nos dias 1 e 2 de março, os representantes da associação, Edson Roberto Dreher, Everton Cristiano Dreher, Canísio Muller e Florentina Muller Grulhke, acompanhados do Cônsul Honorário da Romênia em Curitiba, Orcival Henning, foram recebidos no Consulado-Geral da Romênia no Rio de Janeiro pela Consulesa Alina Dociu.

Na ocasião, foi entregue toda a documentação necessária para o cadastramento e registro da Associação na entidade dos romenos fora da Romênia. Igualmente foi entregue o documentário de 30 minutos produzido pela Associação, o qual comprova a imigração Romena no Extremo Oeste de Santa Catarina, e ainda demonstra o envolvimento nas diversas atividades sociais, econômicas e culturais. "Estes encaminhamentos e registros poderão servir de porta de entrada para futuras relações internacionais", salientam os representantes.

A Associação dos Romenos no Extremo Oeste de Santa Catarina foi fundada no ano de 1989, tendo como sócios fundadores um total de 311 famílias, somando mais de mil associados entre a primeira e segunda geração no Brasil. Anualmente, a associação realiza o encontro regional, envolvendo cinco municípios: Itapiranga, Mondaí, São João do Oeste, Iporã do Oeste e Tunápolis. O último encontro foi realizado em Mondaí em novembro de 2008, com a presença do Cônsul Honorário Orcival Henning. Esta é a primeira Associação de Romenos no Brasil a efetuar o registro na Associação dos Romenos fora da Romênia, e ainda, segundo a Consulesa, este é o primeiro documentário do mundo, que se tem conhecimento, a ser apresentado ao governo romeno. Portanto, é um momento histórico e significativo para a Associação dos Romenos dos cinco municípios que integram a entidade.

Fonte: artigo Associação dos Romenos encaminha registro e documentário no RJ, publicado em 13 de março de 2009 pela Folha do Oeste.

O espírito de Gherasim Luca

A Revista de Cultura Agulha no. 57, edição de maio/junho de 2007, publicada em São Paulo e Fortaleza, traz um artigo dedicado à poesia do escritor romeno Gherasim Luca, de autoria de Floriano Martins, intitulado Caminhando com o espírito de Gherasim Luca.

Leia aqui o artigo integral, que se desenvolve em torno da interessante análise de um artigo de Augusto de Campos intitulado Gherasim Luca, dessurrealista, publicado pelo Suplemento Literário de Minas Gerais, em sua edição de número 1301 (Belo Horizonte, abril de 2007).

Líder espiritual romena no Brasil

Mirella Faur nasceu na Transilvânia, lendária e misteriosa região da Romênia, e sua infância foi permeada de contos de fada, mitologia e contos populares. Anos mais tarde, já no Brasil, para onde veio com a família em 1964, sua ânsia de conhecimento se ampliou e ela ingressou na leitura voraz a respeito de todos os assuntos esotéricos: espiritismo, doutrinas e práticas orientais, numerologia, astrologia, parapsicologia e ufologia.

Ela é iniciadora do movimento da espiritualidade feminina em Brasília, com os rituais públicos dos plenilúnios, as celebrações da Roda do Ano, os grupos de estudos e a realização de ritos de passagem. É autora dos livros O Anuário da Grande Mãe, Rituais práticos para celebrar a Deusa, O legado da Deusa. Ritos de passagem para mulheres e Mistérios nórdicos. Mitos. Runas. Magias. Rituais, bem como de diversos artigos em publicações nacionais e estrangeiras. Sua formação é em Farmácia Química, com especialização em Farmacodinâmica e Microbiologia.

Fonte: Teia de Thea

2 brasileiros em Bucareste

“O que estou fazendo aqui?” foi o que se perguntou Walter Longo em Bucareste quinze dias depois que seu amigo Cao Quintas o telefonou de lá convidando para prestar consultoria a uma TV romena em fase de implantação. A viagem acabou sendo uma oportunidade de conhecer peculiaridades de um povo que nunca corre (e o porquê disso), e um país que tem mais coisas em comum com o Brasil do que a gente pensa.

Ouça aqui o interessante relato dos dois brasileiros, intitulado Romênia: a terra onde ninguém corre, publicado em 20 de julho de 2005 na seção Diário de Bordo do PodTur, sobre suas vivências na Romênia.

Fonte: PodTur

Encontro Brasil-Romênia em Lisboa

Em 13 de fevereiro deste ano, organizou-se em Lisboa a primeira colaboração oficial entre a Missão do Brasil junto à CPLP e o Instituto Cultural Romeno de Lisboa, por iniciativa de Virgil Mihaiu, diretor daquela instituição.

O sarau, intitulado Interferências Culturais Romeno-Brasileiras, foi constituído pelas seguintes seções:

Confissões de Virgil Mihaiu:
Uma visão subjetiva sobre o mito brasileiro visto da Romênia. Música, poesia e futebol. Esperanças para um melhor conhecimento recíproco entre os dois povos e culturas.

Recital romeno-brasileiro:
Poemas de Murilo Mendes, grande poeta brasileiro, enterrado no Cemitério dos Prazeres em Lisboa, cuja obra foi traduzida na língua romena por Marian Papahagi.
Apresentação de Lauro Moreira e Virgil Mihaiu.

Ensaio sobre a influência da bossa nova no jazz da Romênia e sobre Richard Oschanitzky (1939-1979), o mais conceituado promovedor desta tendência. Pequenas amostras musicais das composições de Oschanitzky inspiradas no seu amor pelo Brasil. Evocação da cantora Ileana Popovici, a "Astrud Gilberto" romena.
Apresentação de Virgil Mihaiu.

Fragmentos vídeo (imagens dos anos 1970-1971), com Oschanitzky, milagrosamente salvas da censura; uma pequena ilustração coreográfica de música brasileira, realizada pela Televisão Romena nos anos 2000.

Fontes: ICR e RTP

Brazilia si rasele

Reproduc, mai jos, articolul Brazilia si rasele, scris de Dl. Prof. Mihai Zamfir (actualul Ambasador al României in Brazilia) si publicat in nr. 3/2008 din România Literara.

Cate rase sunt în Brazilia? Sumedenie, răspundem, sub impulsul primei impresii şi în amintirea lui Conu' Leonida. Dacă acordăm cuvîntului rasă sensul său etnologic, observăm că doar cîteva ţări din lume mai prezintă asemenea conglomerat precum Brazilia. Amerindienii pe care Pedro Álvares Cabral i-a găsit aici la 1500 formau ramura locală a unei uriaşe hărţi rasiale, unde indienii tupi, caribe, aruak, bororo etc. îşi disputau suprafeţe mai întinse decît Europa.

Amestecul portughezilor cu băştinaşii de pe coasta Atlanticului i-a produs pe brazilienii primordiali, începători ai poporului care avea să suporte un număr impresionant de mixaje inedite - aproape la fel ca românii care se revendică din daci, romani, slavi, alături de maghiari, greci, turci, polonezi etc. Numai că spectaculosul cocktail românesc s-a filtrat timp de două milenii, pe cînd cel brazilian în doar două-trei sute de ani. începînd cu secolul al XVII-lea, sclavii negri au nutrit şi continentul sud-american, unde milioane de africani au fost aduşi cu forţa, pe măsură ce teritoriul brazilian se extindea. Portughezii n-au fost însă singurii albi stabiliţi în Brazilia. Încercînd să-i gonească pe portughezi, francezii şi olandezii au luptat cu primii veniţi, dar s-au şi amestecat cu ei, ramînînd în Brazilia, subjugaţi de farmecul locului. În chip mult mai paşnic, în secolul al XlX-lea, italienii şi nemţii sosesc cu sutele de mii, ocupînd teritorii care pînă astăzi par fragmente de Italie sau de Germanie mutate la antipozi. Şi năvălirile încă nu se terminaseră. Acum exact o sută de ani, în 1908, începea ,,invazia japoneză" sub forma a mii de locuitori veniţi treptat din ţara ,,soarelui-răsare". Faţă de ceea ce s-a întîmplat în Brazilia, aşa-numita năvală a popoarelor migratoare în Dacia Traiana face figura de excursie a unui grup organizat.

Ce să mai spunem despre ultimele decenii?... Populaţiilor deja stabilite li s-au adăugat numeroşi asiatici (chinezi, filipinezi, malaiesieni), arabi din Orientul Mijlociu, ca şi ruşi, ucrainieni, polonezi, greci etc. Şi să nu-i uităm nici pe cei vreo cincizeci de mii de români, ,,emigranţii la Brazilia" ai lui Sadoveanu, ajunşi în zona de coastă după primul Război Mondial.

Din fericire, aceste rase şi popoare n-au trăit fiecare în colţul lui, dimpotrivă. Exemplul mixajului l-au dat primii veniţi, portughezii, care s-au amestecat entuziast cu băştinaşele, mame ale primilor copilaşi aurii ori ciocolatii, cu ochi verzi sau albaştri. Într-o multiplicare frenetică, de proporţii geometrice, fiecare rasă s-a asociat cu celelalte, metişii s-au combinat cu fete din alte rase ori din mariaje mixte. În curînd, veselul cazan în care fierbeau, la figurat, rasele pamântului s-a umplut de un produs suculent şi savuros. Imaginaţi-vă ce culori şi mai ales ce nuanţe poate oferi amestecul, în proporţii savant gradate, dintre oameni cu pielea albă, roşcată, neagră, galbenă, arămie, sangvină, palidă: nici o rasă pură n-ar putea produce indivizi de configuraţie genetică braziliană, adică exemplare umane de o frumuseţe imposibil de găsit în alte parţi ale globului.

Aflaţi la întretăierea principalelor rase de pe pamînt, la confluenţa diferitelor talii, culori şi forme umane, brazilienii apar, mai întîi de toate, surprinzător de frumoşi. Ar fi exagerat să spui că din această ţară oamenii urîţi au dispărut, dar ei sunt mai puţin prezenţi decît aiurea. Numeric, frumoşii covîrşesc. La toate popoarele frumuseţea rămîne o excepţie; la brazilieni, ea reprezintă, statistic, regula. Experimentul biologic petrecut aici în mod spontan pare să fi fost reuşit. Acoperă frumuseţea fizică de la antipozi şi o frumuseţe de altă natură? Iată o problemă greu de tranşat. Oricum, armonia evidentă a corpului reprezintă cel puţin o promisiune de sănătate.

Există şi brazilieni aparţinînd exclusiv rasei albe, după cum există şi negri brazilieni, amerindieni ori japonezi brazilieni, oameni care nu s-au amestecat niciodată cu celelalte rase - din prejudecăţi sau din întîmplare; dar ei ramîn net minoritari. Cînd vorbim astăzi despre brazilieni, trebuie să avem în minte făpturile pitoreşti, cu metisajul înscris vizibil pe figură. Şi e foarte probabil ca proporţia brazilienilor ,,de rasă pură", indiferent de care, să scadă în următoarele decenii din ce în ce mai mult, pînă la a reprezenta doar o excepţie.