O românca in Amazônia

Reproduc mai jos un fragment din articolul "O românca prin jungla amazoniana", scris de Liana Oprea si publicat de Evenimentul Zilei in 27 februarie 2009. Articolul este primul unei serii de mai multe articole dedicate acestei calatorii.

Aceasta este povestea declarat subiectivă, voluntar necitadină, parţială şi neechilibrată a unei prime întâlniri cu America de Sud. O bucureşteancă şi-a oferit vacanţa la care visa de când era mică: două luni şi jumătate prin America de Sud.

Punctul central al excursiei a fost Amazonul, pe care l-a iubit din lecturi şi unde şi-a lăsat, la întoarcere, o parte din suflet. Printre experienţele cele mai interesante trăite acolo se numără ritualul Ayahuasca, în mijlocul tribului războinic Los Jibaros.

Copil fiind, mă visam explorator, descoperind specii şi locuri necunoscute, savurând aventura şi umplând filă după filă jurnalul expediţiei, asemeni eroilor lui Jules Verne. Intrând în anii maturităţii, mă visez copil. Şi reuşind, poate, să intru în contact cu copilul care începuse pe la 10 ani să scrie un roman despre Peru şi desenele Nazca, mi-am amintit dorinţa lui, nu cu mintea, ci prin decizia aparent nouă şi spontană de a pleca haihui prin America de Sud.

Şi am pornit, cu rucsacul în spate şi în buzunar cu un bilet de avion achiziţionat contra sumei de 1.240 de euro.

De-a lungul a două luni şi jumătate de vis mai adevărat decât orice realitate anterioară, aveam să descopăr că acela care a proiectat America de Sud şi în faţa căruia mă înclin adânc, a făcut-o consecvent aceluiaşi model: mai mare, mai exuberant, mai colorat, totul la scară titanică, cu tuşe hotărâte, pe dina fară şi pe dinăuntru.

Plantele "ornamentale" cresc precum bălăriile pe marginea drumului. Zâmbetele omniprezente nu sunt fabricate la repezeală, de circumstanţă. Pasiunile, aparent, nu cunosc conceptele de "mi-e ruşine", şi ideea de "mă(te) fac de c****" pare că nu a tulburat nicicând comunicarea firească, purtată îndeosebi după regulile simple ale atracţiei şi respingerii. Dansul, cântecul sunt expresii proprii, aproape în uitare de sine, ale bucuriei de a trăi, departe de „autoconştienţa” care ne învaţă de mici, prin unele părţi ale lumii, să ne cenzurăm gesturile şi să plecăm urechea la „ce zice lumea”. De altfel, lumea, în serile de samba, cumbia sau salsa, nu zice mai nimic, pentru că este ocupată exclusiv cu dansatul şi cântatul.

Cum America de Sud e uriaşă şi când o vezi din satelit, orice direcţie îţi stă la dispoziţie: dacă dorul de ducă îţi gâdilă tălpile şi vrei să vezi cât de mari şi de spectaculoase pot fi cerul, pădurile şi apele pe astă lume, poţi lua drumul Amazonului, din Belém (Brazilia), port colonial la gurile de vărsare ale fluviului care poartă prin cinci ţări cel mai mare debit de apă dulce din lume.

Să descrii Amazonul, cuvintele nu s-au inventat încă toate. Ochiul european, obişnuit cu măsurile mici şi exacte, nu poate decât să înregistreze ceea ce creierului îi vine greu să asambleze în semnificaţii, dată fiind meteahna lui de a se raporta fără încetare la experienţe cunoscute. Amazonul se priveşte cu sufletul. Şi sentimentul permanent care te însoteşte pe tine, călător pe meandrele lui, este cel al mirării continue. Acea mirare care semnalează prezenţa miraculosului.

În nesfârşirea apelor se oglindeşte nesfârşirea cerului, spaţiul posibilităţilor simultane; curcubeul agăţat într-un nor alb de vreme bună nu exclude perdeaua vineţie de ploaie torenţială din capătul celălalt, decupată impecabil de seninul pictat mai încolo cu nori în culori despre care nu ştiai că există. O zi însorită poate turna brusc o aversă de aur, culoare împrumutată de la soarele care nu se acoperă cu nori, cum se face corect atunci când plouă cu găleata. Noaptea, aştepţi zadarnic să auzi tunetul după fulger, norii care le-au zămislit sunt prea departe ca să-şi trimită vocea până la tine.

Celelalte interesante articole scrise de Liana Oprea despre calatoria ei prin Brazilia si alte tari din America de Sud pot fi citite in arhiva publicatiei Evenimentul Zilei.