Brazilia - de la sclavie la supertehnologie (3)

Reproduc, mai jos, partea III si ultima a articolului Agricultura braziliana - de la sclavie la supertehnologie, scris de Sorin Manea, publicat in 11 aprilie 2008 de Saptamana Financiara:

România, mai catolică decât Papa
În Uniunea Europeană, porumbul modificat genetic a fost avizat încă din anul 1998, iar odată cu aderarea României, porumbul modificat si-a făcut apariţia în culturile românesti. Produsul agreat este BT MON 80, realizat de compania Monsanto, si a fost cultivat pe 300 de hectare în primul an. Pentru acest an, specialistii de la Monsanto susţin că cererea indică o suprafaţă cultivată de peste 10.000 hectare. „Tot porumbul României a ocupat anul trecut o suprafaţă de 2.470.000 hectare. În schimb, intrarea în UE a întrerupt în România cultivarea de soia modificată genetic, pentru că nu a existat o avizare pe legislaţia europeană, desi dosarul a fost depus spre aprobare“, spune Ioan Sabău, consultant al firmei Monsanto în România. Cu toate acestea, porumbul modificat genetic a dat nastere unor dispute inutile, din care reiese că modificarea genetică este dăunătoare consumatorului. Geneticienii din toată lumea au demonstrat că acestea sunt doar presupuneri simpliste si că o astfel de modificare nu are nimic în comun cu alte organisme. Mai mult, cât timp piaţa cere, în special cea din Asia, mai precis China, a nu folosi un produs competitiv chiar si la export este echivalent cu sinuciderea.

Probleme de infrastructură
Brazilia a înţeles destul de repede nevoia de a se implica în această piaţă si face jocurile alături de SUA. Dacă Brazilia ar fi avut o infrastructură mai bună, atunci cu siguranţă costurile totale si timpii de transport ar fi dus la un preţ al porumbului fără rival în lume. De fapt, aceasta este marea durere în „ţara cafelei“. Transportul aerian de persoane este foarte bine dezvoltat. Nici transportul rutier nu este de neglijat, dar, spre comparaţie, densitatea autostrăzilor este de 3,4 km/1.000 kmp faţă de 29,8 km/1.000 kmp în SUA. Nenorocirea este că doar 24% din transporturile de mărfuri sunt realizate pe cale feroviară, 62% pe cale rutieră (pe autostrăzi) si 14% pe cale navală. Prin comparaţie, Rusia desfăsoară 81% din transporturile de mărfuri pe cale feroviară, doar 8% pe autostrăzi si 11% pe apă, ceea ce demonstrează că are cele mai reduse costuri de transport dintre marile puteri mondiale.

Visează să conducă lumea
Brazilienii îsi ascund foarte bine potenţa financiară, fiind suficient de simpli si umili, dar planurile lor de a conduce lumea alături de SUA sunt clare. O dovadă în acest sens este faptul că însusi presedintele George Bush a semnat, în urmă cu un an, un acord în domeniul biocombustibililor cu omologul său brazilian, Luiz Inácio Lula da Silva. Recunoasterea americanilor pentru capacitatea inovativă a brazilienilor este contestată de multe alte ţări, care susţin ideea că poluarea va rămâne la cote ridicate prin lucrarea culturilor, iar biocombustibilii nu vor face decât să scadă interesul pentru petrol si să forţeze scăderea acestuia la bursă, scădere care ar provoca cresterea preţului porumbului si o criză de foamete pe glob.

Atentie calatori!

S-a lansat anul acesta ceea ce cred ar fi primul ghid turistic despre Brazilia aparut vreodata in Romania. Este vorba de Ghid Complet Brazilia, publicat de editura Aquila din Oradea.

Samba si bossa-nova in Ardeal si Bucuresti

Virgil Gheorghiu (1916-1992)

Reproduzo, abaixo, artigo A Vigésima-Quinta Hora, de Virgil Gheorghiu, assinado por Celso Augusto Uequed Pitol e publicado em 15 de julho de 2008 em Perspectiva:

Pouco se sabe da Romênia no Ocidente e menos ainda neste cantinho mal afamado chamado Brasil. A etimologia nos remete a uma origem latina presente no radical “Rom”, o mesmo de “Roma”, “romanos” e “romance”. Abrimos um livro de história e descobrimos que, de fato, os romanos lá estiveram, primeiro sob as ordens de Roma, do ano 10 até o 410, e depois sob as de Bizâncio, até 1456. São, portanto, quatorze séculos de civilização latina, mais do que a maior parte dos países ocidentais. Concluímos que o radical “rom”, de romanos, é também o de romenos - aliás, desde o século VII, quando foi utilizado pela primeira vez. Por fim, desdobramos um mapa-múndi e direcionamos nossos olhos para o Leste Europeu, onde o nome do pequeno país aparece. Então nos damos conta de que este pequeno país latino está cercado por alemães, húngaros e vários povos eslavos, os quais o separam, por pouco, da Turquia e dos países do Oriente Médio. E foi neste país latino, circundado por vizinhos que circunstâncias históricas transformaram ora em aliados, ora em inimigos ou dominadores, que produziu o maior romance - ou o maior testemunho - acerca da barbárie que esteve perto de destruir toda a civilização que a Romênia carrega em seu nome: este romance é “A Vigésima-Quinta Hora”, de Virgil Gheorghiu.

Na epígrafe da edição portuguesa - traduzida por ninguém menos do que Vitorino Nemésio - há uma citação de Toynbee que diz o seguinte: “a história, como drama, é como o romance - filha da mitologia. Escrever a história é, também, fazer ficção: selecionam-se fatos, enfatizam-se alguns deles, interpretam-se outros. A “Ilíada” pode contar a história da Guerra de Tróia e “Guerra e Paz”, a das invasões napoleônicas na Rússia; a história da Segunda Guerra e de seus efeitos produzidos na alma dos homens, é o que - também - nos conta Virgil Gheorghiu, o romeno Virgil Gheorghiu, habitante de um país cristão e latino cercado por inimigos. Cristão e latino, isto é, ocidental - só que o Ocidente já esqueceu o que é ser cristão e latino. Na Europa Oriental, entretanto, o legado se conservou, fortalecido pela dura resistência ao avanço dos turcos otomanos - uma resistência, antes de tudo, interior: mesmo após terem sido conquistados pelo Império Otomano, os romenos não abandonaram o cristianismo. Que diferença dos seus vizinhos, tão facilmente convertidos às religiões materialistas inventadas depois do Iluminismo, como adolescentes imaturos às ordens de uma nova gangue! O termo “gangue” cabe bem aqui. Pois o nazismo, o fascismo e o comunismo têm o mesmo poder de atração dos gângsters; seduzem pela violência injustificada, pela lei do mais forte, pelo assassíno em nome da causa - e um assassínio desses, amparado por uma causa sem sentido, e, também ele, sem sentido.

Diante dessas gangues, os romenos não capitularam. Romenos como Johann Moritz, o personagem central de “A Vigésima Quinta-Hora”. Moritz vive numa pequena aldeia da Transilvânia, interior da Romênia. Seu único desejo, como todo aldeão romeno, é manter sua casa, casar com a mulher amada, ter uma boa família e seguir os 10 mandamentos. Nada mais do que isso. Aparentemente, não há nada de errado com Moritz. O seu problema foi ter vivido durante a Segunda Guerra Mundial sendo quem é - um cidadão comum que não empunhava bandeira alguma. Sem manifestar qualquer simpatia por causas maiores, Moritz é sucessivamente perseguido por nazistas, comunistas e democratas ocidentais, acusado de judaísmo (por ser amigo de judeus), reacionarismo (por ser cristão) e comunismo (por ter o azar de ter sido preso junto com eles). Ele não entende praticamente nada do que está acontecendo à sua volta - e, mesmo assim, jamais, em momento algum, deixa de ser quem é. Intuitivamente. Sem levantar bandeiras, sem proclamar nada, sem autoproclamar-se nada. Moritz é apenas um indivíduo solitário oprimido entre mundos que não o compreendem e que ele não compreende. Assim como a própria Romênia, país latino entre não-latinos, pobre entre europeus ricos e corajosamente cristão entre ateus.

Pescador romeno de pérolas brasileiras

Leon Barg, filho de judeus romenos, nasceu no Recife e mora em Curitiba (onde conheceu Eva, com quem viria a se casar três anos depois) desde 1954. Ainda na capital pernambucana, aos 14 anos, comprou seu primeiro disco, com, em suas próprias palavras, “o primeiro cruzeiro que ganhei”. O disco era de Francisco Alves, mas Leon não tinha gramofone e o ouvia na casa de amigos. Em 1987 ele criou o selo Revivendo Músicas, que tem se dedicado a lançar em CD gravações da música brasileira da primeira metade do século XX, com destaque para as décadas de 30 e 40, os chamados “anos dourados” da nossa música popular.Hoje a coleção conta com 33 mil discos (66 mil títulos, já que os antigos 78 rpm tinham uma faixa de cada lado), é a base dos lançamentos do selo, e que está espalhada por vários cômodos e até um dos banheiros da sede da Revivendo. De cada disco, feitos à época de material quebradiço e cujas cópias apresentam por vezes defeitos, ele procura ter dois ou três exemplares, dizendo que “quem tem um, não tem nenhum”. Leon e sua equipe (Fabrício e Giovana) fazem os discos passar por um sistema de “limpeza” do som, a fim de recuperá-los e remasterizá-los para serem lançados em CD.

Por ajudar na compreensão da essência da nossa identidade cultural por meio da memória da canção popular é que o trabalho de Leon Barg e da Revivendo tem importância fundamental. Importância que cresce quando se leva em conta que a manutenção e a divulgação desse acervo vêm sendo feitas sem qualquer tipo de ajuda oficial, graças principalmente ao arrojo de um único indivíduo, que conta com suas duas filhas e seis funcionários, além de pequenas colaborações de amigos que Leon tem feito ao longo de suas andanças por um país que ele ajuda, com seu trabalho, a redescobrir.

Fonte: artigo O Pescador de Pérolas, publicado na Carta Capital

Brazilia - de la sclavie la supertehnologie (2)

Reproduc, mai jos, partea II a articolului Agricultura braziliana - de la sclavie la supertehnologie, scris de Sorin Manea, publicat in 11 aprilie 2008 de Saptamana Financiara:

Italieni, germani si români
În zona Porto Alegre predomină comunităţile de imigranţi germani si italieni, iar influenţele nu sunt deloc de neglijat. Organizarea riguroasă si arhitectura împrumutată din Europa transformă orasele de aici în clone italiene sau nemţesti. La aceste comunităţi se adaugă si români, chiar dacă ai nostri nu sunt tentaţi de agricultură. Metalurgica Emilio Cioba este una dintre întreprinderile reprezentative din Brazilia deţinute de români. Cel care a pus bazele afacerii este consulul onorific la Consulatul român din Porto Alegre, Emil Cioba.

Rodrigo Lenz si Carlos Duarte sunt proprietarii unei ferme aflate în statul Rio Grande do Sul, în apropiere de orasul Vacaria. Originile lor italiene sunt vizibile, dar acum ei se consideră brazilieni. Agricultura este pentru ei o afacere destul de profitabilă si au reusit să dea o pondere din ce în ce mai mare culturilor de soia si porumb modificat genetic. În acest sens, ei au si mostre clare de culturi compromise de „viermele sfredelitor“ în timp ce, în paralel, culturile de porumb modificat genetic sunt neatinse, iar lucrările agricole nu vor fi astfel compromise. „Pericolul porumbului modificat este inexistent. Nu afectează pe nimeni, dimpotrivă, profitul este cu 10-20% mai mare la hectar. Cel mai important lucru pentru noi este că nu facem lucrările degeaba. Avem costuri destul de mari cu combustibilul, cu sămânţa si nu ne permitem să ratăm o întreagă cultură. Ierbicidele nu mai sunt soluţia ideală pentru noi“, explică Rodrigo Lenz si Carlos Duarte.

Agricultură si război
Miza agriculturii este un adevărat război în Brazilia si, dacă estimările specialistilor americani si brazilieni sunt corecte, noi nu trebuie să asistăm pasivi la acest fenomen. Când ne referim la război trebuie spus că acesta se duce pe două fronturi. Unul este acela al produselor modificate genetic, iar altul este legat de folosirea etanolului si a biodieselului. Desigur că ele se află în strânsă legătură. Dacă ceva ne aseamănă cu brazilienii, acest lucru este corupţia. „Din punct de vedere genetic, nu s-a descoperit nimic dăunător, dar toată lumea vine să ne înveţe cum este bine. Ceea ce este neplăcut este că vorbesc despre domeniul genetic oameni care nu au nicio legătură cu această activitate. Sunt oameni care habar nu au ce înseamnă o mutaţie de acest tip. Dar, desi nu ar trebui să spun asta, avem destule conflicte de interese. Oamenii care lucrează pentru Greenpeace sunt funcţionari la ministere sau în companii cu interese directe. Asa s-a ajuns la un adevărat război, în care doar omenirea are de pierdut. Dacă ne gândim că aceste produse sunt o alternativă pentru etanol, dacă ne gândim că sunt o alternativă foarte bună pentru furaje si chiar pentru consum uman, atunci cine mai poate explica daunele pe care le provoacă?“, arată Alda Lerayer, genetician la Consiliul de Biotehnologii din São Paulo.

Pe de altă parte, există o luptă intensă între tehnologia „flex“, care permite funcţionarea motoarelor atât cu alcool, cât si cu benzină, si motoarele bazate doar pe combustibil petrolifer. Brazilia e lider pe piaţa internaţională de biocombustibil si promovează produsele energetice derivate din agroenergie. Cresterea exporturilor a dus la majorarea constantă a veniturilor financiare si la consolidarea sectorului agroenergetic, ceea ce constituie un factor suplimentar de încredere în dezvoltarea ţării. Ecuaţia brazilienilor este simplă, iar unul dintre termenii principali ai acesteia este reprezentat de o mare piaţă de desfacere: China. [Va continua.]

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (3)

Reproduc mai jos partea III a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Apoi, curand, frontul se destrama. Wehrmachtul nu mai e decat o umbra a ceea ce a fost odata. Incepe retragerea in debandada. Scapa cine poate! Trece Elba pe o barca pneumatica si incepe sa haladuiasca fara tinta printr-o Germanie prabusita in haos si disperare. Calatoreste in unicele trenuri de marfa, alege ferme izolate, se bucura de ospitalitatea localnicilor. Se schimba in haine civile. Este prins si retinut de o patrula britanica, dar are noroc cu un canadian de origine romana care ii aranjeaza sa ajunga cu un transport american pana la Pilsen in Cehoslovacia. Aici este luat in primire de comunistii cehi care incearca sa-l faca sa le devina colaborator. Fuge din scoala unde fusese cazat si ia hotararea definitiva: va ramane in Occident.

Face cale intoarsa, calatoreste intr-un marfar pana la Heidelberg. Cauta familia camaradului ucis si se bucura de o primire parinteasca. Apoi isi continua drumul. La Mannheim gaseste adapost la Organizatia Internationala pentru Refugiati (IRO), aflata sub control american. Lagar multinational, plin cu civili si fosti militari, multi refugiati din spatiul sovietic. Tot aici ia parte la un spectacol macabru. Pe baza unei conventii sovieto-anglo-americane, refugiatii rusi si cei din fosta armata a generalului Vlasov, colaboratori ai nemtilor, dar si bielorusi, ucraineni, cazaci sunt imbarcati in marfare pentru a fi predati KGB-ului. Extradatii se tavalesc pe jos de disperare, o femeie se arunca de la etaj. Toti stiu ce-i asteapta: plutonul de executie. Se salveaza cei care izbutesc sa scoata scandurile din pardoseala vagoanelor. Grozavia ii impresioneaza pe americani care, ulterior, vor sista "livrarea".

Dar pentru Dan Boghiu sosesc zile mai luminoase. Gaseste de lucru. Devine pe rand, in slujba americanilor, desenator tehnic, apoi ajutor de bucatar. Isi ia camera in oras si se imbraca cu uniforma americana. Se ocupa de aprovizionarea Politiei Militare. Se muta la Koblenz, in zona franceza de ocupatie. Aici se imprieteneste cu un tanar german, student la Universitatea din Bingen si impreuna cu el urmeaza, in particular, cursurile Facultatii de electronica. La popota ofiterilor francezi devine, fara sa vrea, cofetar. Serate dansante, plimbari pe Valea Rinului. Dar soseste anul 1948. Conflictul dintre Est si Vest se acutizeaza. Miroase din nou a razboi. Boghiu obtine garantia sederii in SUA, prin maiorul politiei militare, care ii plateste garantia de 800 de dolari. Dar viza intarzie sa soseasca. Atunci se hotaraste sa emigreze in Argentina, dar in cele din urma alege ca destinatie Brazilia.

In februarie 1949, paseste pe pamant brazilian, debarcand in golful Guanabara. O país do futuro. Avea 23 de ani. [Va continua.]

O noua generatie de bogatasi brazilieni

Reproduc mai jos articolul O noua generatie de bogatasi brazilieni, semnat de Alexandra Diaconu si publicat pe 28 iulie 2008 de ziarul Adevarul:

Doar India şi China reuşesc să întreacă ţara sud-americană când vine vorba de numărul de milionari apăruţi peste noapte
Averile brazilienilor cresc într-un ritm ameţitor, odată cu economia ţării. Numai anul trecut numărul milionarilor în dolari a crescut cu 19,1%. Mulţumită în mare parte unui boom al materiilor prime şi creditării, Brazilia cunoaşte acum o dezvoltare economică care scapă milioane de oameni de sărăcie într-o ţară mult timp renumită pentru inegalităţile sociale. Pe val sunt cei care şi-au investit banii la bursă, piaţa de capital braziliană triplându-şi valoarea în ultimii patru ani.

Unul dintre aceşti investitori este Fabio Calderaro. În 2000, el avea 23 de ani şi era cadet la Academia Militară, când a investit vreo 2.000 de dolari pe piaţa de capital, scrie Reuters. La început, valoarea investiţiei sale a scăzut brusc, dar pe măsură ce el a început să cunoască piaţa, şi norocul său s-a schimbat. După câţiva ani, a părăsit academia şi a început să trăiască din propriile câştiguri.

Brazilia suportă bine criza globală
Pentru că Fabio Calderaro pariase pe industria siderurgică, minerit şi pe acţiunile băncilor, după şase ani, averea sa trecuse deja de un milion de reali (630.000 dolari americani). „Am fost în locul potrivit, la momentul potrivit. Şi totul a fost posibil datorită economiei", spune brazilianul, care are acum 31 de ani şi, când nu se ocupă de extinderea portofoliului său, ţine seminarii despre piaţa de capital. În scurt timp, Calderaro şi-a câştigat pe deplin statutul de brazilian bogat.

Ca el sunt însă mulţi alţii, care au dat lovitura la bursă, profitând de un val de oferte publice iniţiale. Numai anul trecut un număr-record de 62 de companii au devenit publice în Brazilia, iar zeci de investitori şi antreprenori s-au transformat în milionari peste noapte. Anul acesta, numărul de oferte publice iniţiale a mai scăzut în Brazilia, pe fondul crizei financiare globale, dar analiştii estimează că până la sfârşitul anului lucrurile se vor remedia. Deşi economia braziliană este frânată de pesimismul global al investitorilor, nu prezintă semnele altor probleme care marchează statele dezvoltate. Chiar dacă inflaţia este în creştere, economia continuă să se dezvolte rapid, iar PIB-ul ţării a crescut în 2007 cu 5,4%.

Eike Batista vrea să-l întreacă pe Buffett
Brazilia se descurcă bine în industrii acum la mare căutare, precum petrolul, gazele naturale şi materiile prime, iar sectorul bancar a reuşit să evite criza creditării, relatează „Financial Times". Luna trecută, compania petrolieră şi de gaze naturale OGX Petróleo e Gás Participações a reuşit să strângă 4,1 miliarde de dolari în cadrul celei mai mari oferte publice iniţiale din istoria Braziliei. OGX este deţinută de Eike Batista, un mogul al mineritului a cărui avere a crescut atât de mult în ultimii ani încât el a devenit practic un simbol pentru noua clasă de brazilieni bogaţi. „Forbes" estimează averea sa la 6,6 miliarde de dolari şi îl plasează pe locul 142 în topul miliardarilor lumii. În vârstă de 51 de ani, Batista, care a fost campion la curse nautice şi are o maşină de curse Mercedes-Benz SLR McLaren parcată în propria sufragerie, spune că scopul său este să ajungă cel mai bogat om al lumii în următorii cinci ani, relatează Reuters.

În ultimul World Wealth Report realizat de Merril Lynch şi Capgemini, Brazilia se află pe locul trei în topul ţărilor cu cel mai rapid ritm de creştere a numărului de milionari, după India şi China. Anul trecut, cel puţin 23.000 de brazilieni au devenit milionari în dolari. Şi numărul miliardarilor creşte într-un ritm fără precedent. Potrivit publicaţiei financiare locale "Exame", cel puţin 14 brazilieni au devenit miliardari în 2007, aproape de cinci ori mai mulţi decât în 2006.

La São Paulo, brazilienii cu bani se deplasează cu elicopterele
Prosperitatea unora dintre brazilieni se vede cel mai bine la São Paulo, capitala financiară şi totodată cea mai mare şi mai cosmopolită aşezare a ţării. Oraşul e împânzit de malluri de unde cei înstăriţi îşi cumpără haine care poartă semnătura unor mari case de modă, precum Giorgio Armani sau Hermes. Vânzările de maşini noi bat lunar record după record, iar complexurile rezidenţiale de lux se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Potrivit unui studiu recent realizat de firma de consultanţă braziliană MCF, piaţa bunurilor de lux din Brazilia a crescut anul trecut cu 17% şi a înregistrat vânzări de 5 miliarde de dolari. "Brazilia este pe cale să devină o piaţă prioritară pentru brandurile de lux", spune fondatorul MCF, Carlos Ferreirinha, citat de Reuters.

Numărul tot mai mare de îmbogăţiţi reprezintă o mină de aur pentru producătorii de avioane private şi elicoptere. Constructorul de aeronave brazilian Embraer vinde atât de multe exemplare din noul Phenom business jet, încât se aşteaptă ca acesta să reprezinte cât de curând o majoritate în flota de avioane private a ţării. Vânzările de elicoptere au crescut anul trecut cu aproape 13%, iar cea mai fierbinte piaţă este oraşul São Paulo, pe ale cărui şosele traficul este foarte congestionat. Flota locală numără acum peste 500 de elicoptere, São Paulo fiind oraşul cu cele mai multe astfel de mijloace de transport din lume. TAM Táxi Aéreo Marília, o companie de taximetrie aeriană şi reprezentant de vânzări pentru Cessna şi Bell Helicopter, reuşea înainte să onoreze comenzile în mai puţin de un an. Acum, clienţii firmei trebuie să aştepte chiar şi patru ani pentru un nou elicopter.

A via-crúcis da vida clandestina

Reproduzo, a seguir, artigo A via-crúcis da vida clandestina, de autoria de Rafael Dias, sobre o filme 4 meses, 3 semanas e 2 dias, do cineasta romeno Cristian Mungiu, publicado pela revista pernambucana O Grito! em 08 de fevereiro de 2008.

Das terras opacas e cinzas da gelada Romênia vem uma preciosidade sensível do cinema contemporâneo. 4 meses, 3 semanas e 2 dias (4 luni, 3 saptamani si 2 zile, 2007), que estréia esta semana no Recife, é o segundo longa-metragem do jovem diretor Cristian Mungiu. A impressão, porém, é a de um veterano com uma condução segura e burilada por trás das câmeras. Longe da máquina de Hollywood, o cineasta romeno fez uma obra-prima simples, desprovida de enfeites, mas com uma abordagem incisiva e doses de realismo contundente. Logo de imediato, o filme causou comoção perante a crítica e arrebatou por aclamação a Palma de Ouro no Festival de Cannes do ano passado (há décadas não se via uma unanimidade assim na Croisette) - uma honra mais que merecida. Esqueça a categoria de melhor filme em língua estrangeira do Oscar, à qual sequer foi indicado entre os cinco. Este é, sem dúvida, uma das gratas surpresas de 2007.

É fácil entender por que 4 meses…, que tinha tudo para dar errado, inverteu o jogo a seu favor. Com parcos recursos financeiros, Mungiu tinha em mãos um tema árido - o aborto clandestino, baseado em uma experiência autobiográfica, tendo o autoritarismo do regime militar do ditador Ceaucescu, de 1987, como pano de fundo - e munição de sobra para armar um melodrama carregado nas tintas. Mas fez melhor. Costurou a história de duas amigas, Gabita (Laura Vasiliu) e sua amiga Otilia (Anamaria Marinca), que percorrem uma via-crúcis dolorosa e amarga para fazer um aborto no mercado negro, com um olhar humanista sobre os dramas pessoais. Mungiu preferiu passar a largo de discussões acaloradas (e panfletárias) acerca de posições políticas e proselitismos. E acerta em cheio: não há arestas, o que resta são imagens que revelam o interior mais puro dos personagens, seus medos, fraquezas e hesitações.

Por isso que o filme não se limita a discutir os méritos do aborto. Muito menos parece ser do feitio do diretor pôr mais lenha na discussão propondo moralismos e soluções fáceis para “eliminar” o sintoma social. Aparenta, em si, ser mais uma obra que crava suas garras na hipocrisia e naquilo que há de mais frágil e deteriorado nas relações humanas. Ou seria o aborto apenas um ato mecânico como sugere ironicamente o título, uma contagem de tempo para fins cirúrgicos? É nesse sentido que brilha Otilia, a amiga que luta, corre e se doa por inteira (além até dos seus próprios limites) para ajudar Gabita, que é o seu inverso, passiva e dissimulada, a se livrar do feto. Humana e forte, Otilia é a única personagem lúcida desta trama rodeada por pessoas anestesiadas pela atmosfera cinzenta de Bucareste.

Apesar dos elogios em profusão, Mungiu recebeu críticas ferozes pela sua forma áspera de usar a câmera. Os planos sistematicamente estáticos, como na cena em que as garotas negociam com o médico clandestino ou no jantar da casa do namorado de Otilia, em vez de mostrar várias tomadas e ângulos diferentes - acusam os analistas - sugerem uma “manipulação” do olhar. Quando, pelo contrário, a lente potencializa a sensação de náusea e a asfixia do ambiente e de quem transita nele. Também desferiram muitas críticas a ele quanto à crueza de algumas cenas. Mungiu explicou que, a partir do momento em que o filme chegou a uma sinceridade sem restrições, a imagem nua, seja ela bela ou feia, fez-se necessária.

Outra marca de Mungiu é o de posicionar a câmera apoiada “nas costas” dos personagens, como se tentasse acompanhar o mais perto possível o que cada um deles vê e sente, o que lhe rendeu comparações aos irmãos Dardenne. O diretor romeno, no entanto, finca com esta obra seu estilo próprio na cinematografia. Com um modo de enquadrar aparentemente seco, extrai de um único plano o que muitos não conseguem fazer em um filme inteiro. Mas não é de todo tenebroso. Há também muita ironia, quebras de expectativa, pequenas pistas falsas, intenções e refugos, como uma parábola para a própria vida: um ciclo de coisas que começam e não terminam, ficam em aberto simplesmente, sem explicação.

Denso e terno, 4 meses… coroa a ótima fase do cinema romeno, que vem obtendo destaque nos últimos anos com produções de alta qualidade, a despeito dos baixos orçamentos, como é o caso do excelente À leste de Bucareste, de Corneliu Porumboiu, e A Morte do Senhor Lazarescu, de Cristi Puiu. Apressados, alguns especialistas já estão chamando essa “nova onda” de nouvelle vague romena. Pois que seja, uma vaga que traga consigo uma safra boa que oxigene o cinema. Mais do que nunca se precisa disso. De menos discursos e efeitos. Mais imagem pura, a honestidade do não-dito.

Nostalgie in culori de Rio (6)

Reproduc mai jos partea 6 a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:

În 1961, Jean Boghici inaugurează la Rio galeria sa de artă plastică, intitulată “RELEVO”, care devine imediat un far al artei contemporane braziliene. Galeria “RELEVO” expune şi introduce pe piaţa braziliană pictori francezi contemporani, printre care membrii grupului “L’Ecole de Paris”, în 1964.

Jean Boghici este în acelaşi timp la originea nenumăratelor evenimente de avangardă ale anilor ‘60, nu numai în domeniul artelor plastice, dar şi al teatrului sau dansului. Timp de câţiva ani, în decursul anilor ‘60-’70, Jean Boghici navighează între Rio şi Paris, prezentând şi promovând în Franţa arta braziliană sau cea legată de vizitele călătorilor europeni în Brazilia secolului XIX, cum ar fi Jean-Baptiste Debret [poza].

Reîntors în Brazilia în 1978, Jean Boghici deschide o nouă galerie la Ipanema, unde sunt expuşi în permanenţă liderii artei braziliene contemporane, precum Torres Garcia, Sergio Telles, Rubens Gerchman, Vicente do Rego Monteiro şi mulţi alţii. Un loc special este consacrat lui Emeric Marcier, pictor brazilian de origină română, născut în 1908 la Cluj, prieten intim al lui Jean Boghici, care a realizat un remarcabil portret al colecţionarului de artă braziliană, născut pe malurile Dunării. Pentru că, între timp, Jean Boghici a acumulat o impresionantă colecţie de tablouri şi sculpturi pe care le-a expus sau împrumutat diferitelor muzee şi galerii prestigioase din Brazilia sau din Franţa.

În urma unei expoziţii din cadrul muzeului “de la Seita” din Paris, în care Jean Boghici participase cu opere de Di Cavalcanti şi Tarsila, din colecţia lui particulară, criticul Otto Hahn scria în revista “l’EXPRESS”: “Arta unei ţări excentrate datorează mult colecţionarilor. Gilberto Chateaubriand şi Jean Boghici se numără printe cei mai activi din Brazilia. Primul a adunat mii de obiecte şi ar putea, el singur, să umple câteva muzee. Al doilea, mai eclectic, şi-a început colecţia cu Jean-Baptiste Debret, şi urmăreşte arta contemporană selecţionând diferitele etape. Într’un moment când arta braziliană înfruntă scena internaţională, aceşti doi esteţi ai modernităţii, care au împrumutat cu dărnicie diferite opere, sunt în mod justificat onoraţi.” [Va continua!]

Sursa: AlterMedia

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (2)

Reproduc mai jos a doua parte a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Dan Boghiu a vazut lumina zilei la Iasi, intr-o familie de oameni cu stare. Curand, dupa nasterea sa, parintii se vor muta la Bucuresti, unde Dan isi va petrece copilaria si adolescenta. In amintirile veteranului de azi, capitala tarii ni se infatiseaza ca un oras inca patriarhal, prin care civilizatia Occidentului mai umbla sa risipeasca fumul narghilelelor si parfumul Orientului. Birjele intreceau in numar masinile, oltenii cobilitari isi strigau marfa pe strazi, iar noaptea, in unele cartiere, lampagii soseau sa aprinda felinarele cu gaz. Oras placut, molcom, in care sfaraiau gratarele cu mititei, vinul curgea garla si omul avea ragaz sa le faca pe toate fara graba. "Astfel au trecut anii copilariei, intr-o casa indestulata, vesela, fara grija zilei de maine. Asa se traia in Bucurestiul acelor ani, supranumit si Micul Paris, oras modern, pitoresc, in acelasi timp, cu magazine de lux, dar si cu dughene, cu restaurante sclipitoare si crasme de cartier, cu putine automobile si cu trasuri cu muscali barbosi pe capra".

Odata cu sosirea vacantei mari, mai povesteste Dan, familia isi petrecea vacanta in statiunea Slanicul Moldovei, considerata pe atunci ca un Karlsbad al Romaniei. Toate acestea pana la fatidicul august 1944, cand, asa cum aratam mai sus, soarta avea sa deschida un nou capitol in viata adolescentului. Dar sa reluam firul acestei odisei.

Trenul de "Crucea Rosie" si-a continuat drumul pana la Viena, atacat de avioane britanice, care au facut prapad printre civilii si ranitii din vagoane. In capitala Austriei, romanii fugiti din tara sunt intampinati de reprezentantii Guvernului National Roman din Exil, care le propun ca destinatie finala orasul Erfurt. Aici, pe baza de optiuni personale, se formeaza Armata Nationala, mai tarziu sub conducerea generalului Chirnoaga [poza], care, in decembrie 1944, va numara deja 8000 de combatanti. Toti acestia impartasesc aceeasi parere: alianta cu rusii si arestarea Maresalului Antonescu reprezinta un act de tradare, rusine care trebuie spalata prin lupta.

Dan Boghiu face parte din regimentul Panzer-Grenadier, in care ostasii sunt instruiti sa manuiasca arme pentru distrugerea tancurilor inamice. Regimentul este trimis sa apere un colt al Oderului in plina iarna, iar Dan Boghiu, care abia implinise 18 ani, izbuteste sa loveasca un tanc rusesc. Tot acolo, intr-o groapa de obuz, un camarad german cu ambele picioare retezate, ii moare in brate, dar nu inainte de a-i incredinta inelul si cateva randuri pentru parintii lui. [Va continua.]

Brazilia - de la sclavie la supertehnologie

Reproduc, mai jos, prima parte a articolului Agricultura braziliana - de la sclavie la supertehnologie, scris de Sorin Manea, publicat in 11 aprilie 2008 de Saptamana Financiara:

Brazilienii fac de peste 20 de ani pasi mici si „singuri“ pentru independenţă comercială prin agricultură.

Fără o infrastructură de invidiat, dar cu o agricultură ultratehnologizată, Brazilia a trecut de la sclavie la profituri agricole de neimaginat, bazate pe utilaje de ultimă generaţie. Culmea, fără subvenţii pentru lucrări sau combustibil, ci după principiul „fiecare pe cont propriu“. Profiturile nu sunt deloc de neglijat, iar avântul luat de industria de autovehicule de tip „flex“ - care funcţionează pe bază de etanol si petrol - este un adevărat motor al economiei braziliene.

Pentru majoritatea românilor, Brazilia înseamnă fotbal, banane si cafea. Dincolo de aceste etichete, „ţara cafelei“ este mai degrabă un „monstru“ agricol ce sperie marile puteri ale lumii prin încăpăţânarea de a fi independentă din punct de vedere alimentar si mai ales prin eficienţa sa agricolă. Cercetarea este considerată o prioritate în acest domeniu, motiv pentru care se acordă fonduri consistente si suprafeţe mari de teren pentru institutele specializate. Pe partea noastră de lume, în România, lucrurile sunt altfel gândite, iar institutele de cercetări se dau la o parte din faţa dezvoltărilor rezidenţiale. În timp ce românii rămân pasivi în faţa cresterii necontrolate a preţului benzinei, brazilienii au realizat treptat trecerea la etanol si biodiesel, pe care le produc în fabricile proprii. Estimările specialistilor arată că, în curând, Brazilia va fi principalul producător de etanol pe plan mondial. Printre cauze se numără acceptarea cu braţele deschise a porumbului modificat genetic si „unda verde“ pentru exporturi masive către China.

Mândria de a fi brazilian
Agricultura este principalul motor al acestei economii în continuă expansiune. Nici nu apuci bine să cobori pe pământ brazilian că mesajul „orgulho de ser brasileiro“ (mândria de a fi brazilian - n.r.) te înconjoară din toate părţile. De pe avioanele companiei TAM, un fel de Tarom, până pe gardurile de lângă terenurile de fotbal ce si-au făcut loc la marginea cartierelor sărace. Nici nu apuci bine să părăsesti metropola, fie că vorbim de Sao Paulo, Brasilia, Rio sau Curitiba, că imediat remarci culturile întinse de porumb, soia si cafea.

În luna aprilie, Brazilia îsi ia haina de toamnă peste pământul rosu si se pregăteste de iarnă... dacă se poate spune asa, la temperaturi de 20-25 de grade. Să nu credeţi că se asază cineva la umbră. Dimpotrivă, fermierii lucrează în continuare, pentru o nouă cultură de iarnă. Nu există sclavi, ci utilaje de ultimă generaţie, a căror valoare depăseste un milion de dolari, la o fermă cu 10-15 angajaţi, care lucrează peste 1.500 hectare de pământ. [Va continua.]

Romenos lembram Ceausescu para esquecer

Reproduzo, a seguir, artigo No cinema, romenos lembram Ceausescu para esquecer, de autoria do crítico brasileiro João Daniel Donadeli sobre o filme romeno Como Festejei o Fim do Mundo, publicado em 07 de junho de 2008 no Jornalirismo:

As vítimas dos sistemas ditatoriais querem gritar para o mundo, expor todo o seu clamor por uma liberdade política, social e cultural que seus antigos regimes deles subtraíram. Resgatar os trágicos momentos de sobrevivência, de tortura e angústia vividos é uma forma de exorcizar os efeitos colaterais registrados no inconsciente coletivo.

Por seu poder de expressão, o cinema é um valioso instrumento para a veiculação desses anseios. Os diretores de cinema romenos (como em outros países que viveram sob ditadura) têm feito uso desse instrumento, a exemplo de Como Festejei o Fim do Mundo, de Catalin Mitulescu.

O filme se situa um ano antes da queda do ditador Nicolau Ceausescu (que ficou no poder até 22 de dezembro de 1989, quando foi deposto por uma rebelião popular). O fio condutor se alterna entre a visão juvenil da adolescente Eva (Doroteea Petre) e a de seu irmão mais novo, Lalalilu (Timotei Duma).

Eva é uma adolescente com espírito revolucionário, que reivindica sua “liberdade” em um país obscurecido pelo regime ditatorial. Ela e seu namorado, Alexandru (Ionut Becharu), se envolvem em acidente na escola em que estudam, o que faz com que Eva seja transferida para uma escola profissionalizante da periferia. Lá, conhece Andrei (Cristian Vararu), filho de opositores do regime. Os dois irão tramar um plano para fugir da Romênia, que inclui a difícil tarefa de atravessar o rio Danúbio.

Durante a ditadura, muitos romenos tentaram atravessar o Danúbio na direção da antiga Iugoslávia, mas poucos conseguiram: os que não morreram na travessia foram presos e torturados, como exemplo aos demais.

Lalalilu é um menino sonhador, que vive fantasiando possibilidades de se ver livre da opressão em que vive, ainda mais quando a irmã é castigada e forçada a mudar de escola. Aí, então, ele e seus amigos tramam, em suas cabecinhas infantis, um plano para derrubar o temível ditador.

Como Festejei o Fim do Mundo foi concebido de maneira realista, segundo a qual os atores não esboçam sentimentos, mostrando quanto o regime os oprimia. Trata-se de uma obra artística que revela toda a angústia, todo o sofrimento a que o povo romeno foi submetido até o fim de 1989, com a queda de Ceausescu.

As imagens recorrentes de embarcações parecem uma forma de mostrar, metaforicamente, um possível caminho para a sonhada liberdade, um veículo para se navegar em mares distantes, longe da submissão sociopolítica.

Como Festejei o Fim do Mundo, e os também romenos A Leste de Bucareste e 4 Meses, 3 Semanas e 2 Dias (este último, vencedor da Palma de Ouro no Festival de Cannes em 2007), abordam o tema da ditadura, mas cada um o faz com perspectiva própria.

Despretensioso, com muitas elipses e narrado de maneira apática, sem sentimentalismo melodramático, Como Festejei o Fim do Mundo exige a participação do espectador, que mergulha, constantemente, em introspecção, colaborando com a construção intelectual do filme.

Uma obra de arte, um grito de liberdade como este, é algo que nos enriquece e contribui para o diálogo com um país que, como o Brasil, foi vítima dos obscuros mecanismos do poder.

Romeno ganha concurso de haikai no Paraná

Cerca de mil pessoas se inscreveram no Concurso Nacional de Haikai Nempuku Sato, organizado pela Secretaria de Estado da Cultura do Paraná, em comemoração aos 100 anos da imigração japonesa ao Brasil. Os primeiros colocados receberam as premiações nesta terça-feira, 24 de junho, na Escola de Governo, no auditório do Museu Oscar Niemeyer, em Curitiba.

O primeiro lugar ficou com Neiva Maria Pavesi, de São Paulo. Ela recebeu do governador Roberto Requião o prêmio no valor de R$ 3 mil. O segundo lugar foi para o poeta romeno Eduard Tara, representado pela vice-cônsul da Romênia, Domnitza Jasinsch-Russo. Eis o haikai do poeta romeno:

Mar de Primavera
O velho cochicha o nome
de Urashima Taro

Fonte: Tribuna News e Banco Cultural